Aroma unei așteptări

Într-o epocă strivită de cultul imaginii, o vizită la o gliptotecă aduce întâlnirea cu trupul deificat al omului coborât în materia eternității, cu senzualitatea sau melancolia personajelor mitologice și cu pozele încordate ale soldaților hrăniți de patima luptei. Din faldurile togilor și ale chitoanelor se desprinde freamătul unei lumi căreia zborul mileniilor nu i-a curmat nicicând suflul. Ne întâlnim, deodată, cu noi, iar din mulțimea vie a formelor, un chip anume învinge culoarea searbădă a soclului.

În renumita gliptotecă Ny Carlsberg de la Copenhaga, o sublimă expresie a tristeții se arată privitorului copleșit de autoritatea glacială a împăraților și de aerul mândru al împărăteselor. Este un portret a cărui feminitate oprește în loc pașii ce parcurg sala invadată de glasul marmurei. Alături de el, descrierea ce îl numește: „Îngândurată, Penelopa îl așteaptă pe Ulise al său să revină din Războiul troian. În partea dreaptă se află urme ale mâinii drepte pe care își rezema capul.” Este o copie romană din secolul al II-lea d. Hr. după o lucrare grecească din bronz datând din jurul anului 460 î. Hr.

Penelopa se înalță din fibra mitului, devenind, sub dalta autorilor săi anonimi, o întruchipare a iubirii absolute. O suavă resemnare îi invadează ființa, cucerind sala în care este expusă, alături de zeci de alte busturi și statui. Dulceața acestui sentiment pare să coboare în arterele ființei dezvăluite și ale trupului închipuit. Exilată în tristețe și în destinul acceptat pe deplin, Penelopa se cufundă în singurătate. Privirea sa nu o înfruntă pe cea a spectatorului, spiritul său rătăcește în formele întâmplătoare ale materiei... Văduva cu bărbat în viață se pleacă, demn, în fața suferinței, neîndrăznind să o rostească. Eleganța și discreția acestei efigii a virtuții maritale parcurg drumul rafinamentului unui secol care a turnat apă vie în lumea artei grecești a cărei armonie sculptorul de mai târziu o redă desăvârșit.

Învăluită în undele amintirii, femeia care și-a respins pețitorii trăiește, acum și mereu, așteptarea fără nume. Vocația răbdării străbate din acest portret definit de ceea ce Élie Faure, în volumul Istoria artei, numea „farmecul imprecis al feței înclinate”. Înainte de a se strămuta în legendă, Penelopa s-a dezvăluit aici, iar clipa pe care ființa ei sculptată în bronz, apoi în marmură o oprește în loc își află substanța de carne. Pe soclul așezat în sala de muzeu, sprijinit de mâna pe care spectatorul doar și-o imaginează, acest chip al devotamentului profund poate fi deslușit ca o expresie a nostalgiei în sensul său pur etimologic – în greaca veche, νόστος /nóstos/ însemna întoarcere acasă. Penelopa așteaptă, neîncetat, întoarcerea lui Ulise pentru a reînnoda firul propriului său destin întrerupt și pentru a reveni ea însăși în patria de odinioară.

A descrie tulburătoarea frumusețe a personajului devine un act frivol, în absența deliciului întâlnirii cu această întrupare a artei antice. Este imposibil însă de ignorat privirea. Încărcată de iubire, de resemnare și de calmul dăruit de virtutea răbdării, ea îl seduce pe spectator, azi, când prevalează privirile feminine vide, surprinse de tehnologia perfectă, dar sterilă estetic, pe tărâmul Instagram. Departe de efortul și de harul mâinii creatoare de acum câteva milenii, portretele feminine contemporane sunt produsul unei așa-zise arte ce își dovedește neputința. De sub genele false etalând grația unor mături, privirile definite de neant se înlănțuie în galerii de fotografii identice, impersonale și atât de străine de privirea Penelopei.

_____________________________

Notă bibliografică:

Élie Faure, Istoria artei – Arta antică, ed. Meridiane, 1970, trad. Irina Mavrodin, pag. 258.

Liddell and Scott’s Greek-English Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1996, pag. 535.