Apărare şi industrie. România nu poate fi un actor regional relevant fără o armată modernă şi o industrie de securitate puternică (partea I)

New Strategy Center a realizat un document de politici publice în urma unei serii de dezbateri grupate sub titlul "Forumul Strategic pentru Apărare şi Industrie". Aceasta este primă parte a documentului NSC ce analizează proiectele de achiziţie de tehnică militară, situaţia industriei naţionale de apărare şi oferă o serie de recomandări pentru dezvoltarea unui profil de ţară stabilă într-o regiune cu un potenţial de conflict ridicat.

New Strategy Center a demarat în septembrie 2015 o serie de dezbateri şi întâlniri grupate sub titlul Forumul Strategic  pentru Apărare şi Industrie, prin care am dorit crearea unei platforme de dialog între instituţii, între instituţii şi mediul privat, precum şi pentru identificarea de soluţii. În perioada septembrie 2015 – februarie 2016 New Strategy Center a organizat opt dezbateri şi întâlniri de lucru.

Am urmărit subiecte, precum proiectele de achiziţie de tehnică de luptă în urmatoarea decadă a Armatei României, necesitatea restructurării şi reorganizării industriei de apărare pentru a redeveni o ramură industrială strategică, posibilitatea întăririi parteneriatelor tehnologice între marile companii producătoare de armament din lume şi industria naţională de profil, relansarea producţiei interne de tehnică de luptă ca urmare a proiectelor strategice de înzestrare pe care Armata României urmează să le desfăşoare, relansarea exportului de armament şi ce fel de cooperarea inter-instituţională ar trebui să existe pentru a  se asigura succesul unei strategii viabile de export şi, nu în ultimul rând, întărirea parteneriatelor strategice pe care România le are in plan politic şi militar ca urmare a creşterii cooperării tehnologice şi industriale în domeniul apărării.

Avem nevoie de o coerenţă a politicilor publice în plan securitar, avem nevoie de strategii pe termen mediu şi lung, care să fie asumate de intreg spectrul politic şi să fie duse la bun sfârşit, indiferent de guvernele care se succed la putere. Pentru că dincolo de simpatiile politice, dincolo de stânga sau de dreapta, există România.

Premise

▪ În noua situaţie geostrategică de la începutul anilor ’90, marcată de încheierea războiului rece, industria naţională de apărare nu a mai fost tratată ca o prioritate. Trecerea companiilor din industria naţională  de apărare de la o economie centralizată la o economie bazată pe principiile economiei de piaţă a fost făcută fără a se consolida bazele legislative şi instituţionale necesare unui proces atat de complex.

▪ Prăbuşirea comenzilor interne şi internaţionale a dus la pierderea unor resurse finaciare importante necesare punerii în aplicare a oricăror strategii şi planuri de restructurare, generând pierderi de locuri de muncă, incapacitatea de plată a datoriilor, imposibilitatea retehnologizării, pierderea capabilităţilor în domeniul cercetării-dezvoltării şi proiectării, imposibilitatea trecerii la produse standard NATO, precum şi imposibilitatea accesării de credite sau garanţii financiare.

▪ Persistă un decalaj major între companiile de stat şi cele din vest, determinat de resurse tehnologice şi umane îmbătrânite. De asemenea, există o dependenţă a industriei de stat de exportul produselor tradiţionale înglobând tehnologii depăşite, precum şi de importurile de materii prime şi subcomponente. Mulţi dintre subcontractorii tradiţionali au fost desfiinţaţi, sunt în stare de insolvenţă sau faliment sau nu mai desfăşoară activităţi specifice domeniului securităţii.

▪ Datoriile companiilor de stat către bugetele locale, sociale şi de stat au crescut, depăşind în unele situaţii valoarea activelor companiilor. Acestea deţin terenuri/imobile pentru care plătesc taxe, dar care nu mai au legatură cu procesul de producţie.

▪ Implicarea factorului politic  a inhibat schimbarea profundă şi a alterat de multe ori calitatea actului managerial.

▪ Parteneriatul Public Privat (stat - industrie privată de securitate) este fragil, segmentul privat jucând adesea rolul de subcontractor pentru companii străine şi asigurând asistenţa la integrarea noilor echipamente pe platforme existente.

▪ Domeniul este supra-reglementat, existând acte legislative şi normative nearmonizate şi nesistematizate, de multe ori confuze si contradictorii, care duc la îngreunarea activităţii.

▪ Lipsa de predictibilitate a finanţării din partea statului, a unor programe multi-anuale coerente de înzestrare, afectează deopotrivă industria de stat şi cea privată. Practica unor cerinţe prea ambiţioase sau lipsite de realism în raport cu resursele a făcut ca, în final, armata să fie dotată nu o dată cu produse scumpe, iar interoperabilitatea produselor să fie discutabilă.

▪ Lipsa de implicare a statului se observă şi în subfinanţarea cercetării militare şi cvasi-inexistenţa unei cooperări public-privat în domeniu. Nu există o strategie interinstituţională care să determine un proces coerent de cercetare şi dezvoltare de tehnologii de securitate. În 25 de ani nu s-a dezvoltat niciun proiect naţional major apt să înzestreze armata şi să asigure exportul unor produse fabricate în România, care să înglobeze tehnologie avansată.

Istoric

▪ În 1989, industria de apărare naţională deţinea aproape 100 de întreprinderi cu circa 130.000 de angajaţi, exportul românesc de armament atingând cifra de 800 milioane dolari.

După reorganizări succesive, astăzi mai funcţionează 22 de întreprinderi cu capital de stat, din care 15 sunt grupate în cadrul CN ROMARM SA, companie naţională subordonată Ministerului Economiei. Industria de securitate este reprezentată şi de 17 companii private.

Partea care aparţine statutului mai are încă nevoie de o evaluare obiectivă, de restructurare, lucru destul de dificil din cauza intereselor politice locale sau, uneori, a presiunii sindicale. Sunt intreprinderi care abia supravieţuiesc din lipsa comenzilor, dar şi companii care au contracte de export importante, sunt companii cu activităţi similare, care ar putea să fuzioneze, dar de multe ori este prea mare tentaţia de a menţine consilii de administraţie unde o bună parte din membri sunt puşi pe criterii subiective, ca o recompensă a unor servicii politice, şi care nu au pregătirea profesională pentru a se implica în luare unor decizii folositoare întreprinderilor. La toate acestea se adaugă o influenţă puternică a sindicatelor, chiar daca angajaţii sunt mult mai puţini (circa 5.900). Forţa de muncă este îmbătrânită, media de vârstă fiind de 53 de ani, lipsa constantă de comenzi din partea statului accelerând plecările multor persoane competente către mediul privat sau în străinătate.

▪ Toate întreprinderile se confruntă cu lipsa unei tehnologii adecvate, muniţia şi armamentul fiind fabricate cu echipamente şi tehnologie din anii ’60 - ’70, în cel mai fericit caz din anii ‘80, fapt ce se reflectă negativ şi asupra competitivităţii produselor la export (în alte cazuri, aşa cum este SC Pirochim Sa Victoria, se produce cu utilaje din 1936, iar la UM Sadu ambalarea cartuşelor se face manual). Statul a investit foarte puţin în tehnologia întreprinderilor pe care le deţine în industria de apărare. De asemenea, statul a pierdut controlul şi asupra producerii unor elemente strategice, cum ar fi producţia de pulberi, în această situaţie România depinzând de importurile din Serbia. În 2015 s-a început un proces timid de investiţii de 400.000 euro pentru refacerea capacităţilor de producţia de pulberi la Făgăraş, demarat greoi din cauza birocraţiei, dar a cărui durată nu poate fi previzionată în condiţiile în care suma totală necesară este estimată la circa 60 de milioane euro.

▪ România are o piaţă internă redusă pentru industria de armament, deficienţă agravată şi de lipsa unei predictibilităţi din partea MApN în finanţarea unor programe de înarmare. Criza economică a obligat MApN să-şi revizuiască planurile de înzestrare, iar achiziţiile au fost sporadice, depinzând mai mult de puterea de persuasiune a politicianului care ocupa fotoliul de ministru al apărării în raport cu premierul şi ministrul de finanţe decât de un plan real de înzestrare. Acest fapt a avut câteva efecte negative majore. În primul rând armata nu a efectuat, de cele mai multe ori, achiziţii unitare, ca parte a unui proces multi-anual, fapt ce a determinat un coşmar din perspectiva logisticii sau a posibilităţii reduse de interoperabilitate a unor sisteme (dotarea cu sisteme diferite de comunicaţii la nivel de batalion, deficitară din perspectiva interoperabilităţii şi a costurilor de mentenanţă, dotarea cu sisteme diferite de luptă la nivelul brigăzilor de infanterie motorizată,  maşini de luptă MLI şi maşini de luptă Piranha). În al doilea rând, peste aceste deficienţe s-a suprapus şi tentaţia includerii de cerinţe nejustificate la configurarea produselor solicitate de categoriile de forţe, fiind imposibil sau prea scump să integrezi ceea ce ai în dotare cu noul produs, care mai trebuia să şi aibă o durată de viaţă mare şi să corespundă şi provocărilor viitoare. Această abordare a dus în unele situaţii la achiziţionarea unor produse prea scumpe, cu mari probleme în operarea în teatrele de luptă. Este cazul transportorului Piranha, unde s-a dorit integrarea unui alt tip de turele, în final produsul fiind mult mai scump, deoarece România a plătit, de fapt, costurile de cercetare şi de dezvoltare ale companiei producătoare.

▪ Altă abordare cu efecte negative este practica de a fi alocate sau redistribuite fonduri între ministere pe sfârşit de an, fapt ce determină o abordare conjuncturală şi dezarticulată care generează costuri ulterioare mult mai mari. În decembrie 2015 forţele terestre au achiziţionat 60 de camioane Iveco, pentru a compensa deficitul enorm de camioane cu care se confruntă. Achiziţia nu a fost însă parte a unei strategii de dotare cu camioane asumate la nivelul întregii armate, numărul fiind foarte mic în comparaţie cu necesarul total estimat la 10.000 de camioane, ci a fost determinată doar de oportunitatea imediată creată de apariţia pe sfârşit de an a unor fonduri care nu au fost programate iniţial. La o astfel de dimensiune a cererii, un program multianual coerent are 100% sens şi poate oferi şi industriei naţionale o şansă de relansare. În schimb, cu o astfel de abordare conjuncturală, în lipsa unei strategii de achiziţii centralizate, nu există nici o garanţie că următoarele produse nu vor fi fabricate de alt producător, situaţie care se va repercuta negativ asupra costurilor de mentenanţă şi a interoperabilităţii.

▪ Nu în ultimul rând, finanţarea sporadică, lipsa de predictibilitate a cheltuielilor pentru înzestrare, scăderea sumelor alocate pentru exerciţii şi instrucţie, situaţii ce au caracterizat perioada de masive reduceri bugetare, au făcut ca procesul de mentenanţă să fie afectat, fiind lipsit de ritmicitate şi consistenţă. Industria de securitate, mai ales cea privată, a pierdut comenzile pentru executarea mentenanţei la multe produse, fapt ce s-a reflectat negativ asupra stabilităţii lor.

▪ Ceea ce a salvat în bună măsură industria naţională de profil a fost exportul. Exporturile de armament ale României au evoluat astfel în ultimii 5 ani: 2010 - 163 milioane USD, 2011 -180,8 milioane USD, 2012 – 106,1 milioane USD, 2013 – 235,1 milioane USD, 2014 – 211,3 milioane USD, 2015 (primele trei trimestre)- 132,5 milioane USD. Şi sectorul de stat se comportă bine în ceea ce priveşte exportul, În 2014 Romarm a realizat exporturi de 83,33 milioane USD, în 2015 valoare exporturilor atingând 95,40 milioane USD. Sunt însă şi multe cazuri de comenzi neonorate la timp din cauza tehnologiei învechite, fapt ce reflectă posibila atingere în curând a unui prag limită a exporturilor în lipsa unui plan real de retehnologizare, susţinut de investiţii importante. În ciuda creşterilor, exportul de armament are o pondere foarte redusă din totalul exporturilor României, în 2015 acesta reprezentând doar 0,25% din totalul de 57 miliarde euro. România are o cotă pe piaţa europeană de profil de doar 0,44%, neavând, de fapt, produse de calitate, moderne, la export.

▪ România a alocat foarte puţin şi în cercetare. Realizările obţinute se datorează mai mult factorului uman, care din pasiune acceptă să creeze şi să inoveze într-un sistem prea puţin intersat să investească pentru viitor. Spre exemplu, în 2015 bugetul MApN alocat pentru cercetare a fost de 2,67 milioane lei (aproximativ 670.000 USD), în timp ce Serbia investeşte anual 3 milioane USD în cercetarea militară. De altfel, în zece ani, în intervalul 2006 - 2015, suma alocată cercetării se apropie de 6,5 milioane USD, în această sumă fiind incluse şi cheltuielile de personal şi cele cu utilităţile. Totodată, nu există o cooperare între ministere, precum Ministerul Economiei şi cel al Apărării, pentru a aborda teme comune de cercetare şi a finanţa, măcar la nivel minimal, programe semnificative în domeniul securităţii. Avionul de generaţie a V-a F35, tancul Leclerc AMX 56 sau tancul Leopard au fost dezvoltate apelându-se la asemenea tipuri de programe de cercetare-dezvoltare. Avem nevoie de cooperarea între sectorul de stat şi cel privat în domeniul cercetării şi dezvoltării de produse pentru industria de securitate, pe baza implicării robuste a statului. În acest moment există companii private din România ce investesc în cercetarea cu aplicabilitate în sfera militară mai mult decât o face statul român (a se vedea investiţiile private pentru dezvoltarea de sisteme fără pilot).

▪ Statul român a fost incapabil să valorifice în plan economic prezenţa în teatrele de operaţii şi efortul uman şi financiar considerabil făcut în Irak sau Afganistan. Nu a negociat contracte semnificative care să susţină producţia industriei naţionale, comparativ cu alte ţări care nu au avut nici pe departe o implicare cu trupe în aceste zone de conflict. Spre exemplu, în 2009, Serbia a reuşit să încheie cu Irakul un contract de circa 300 milioane USD pentru achiziţionare a 20 de avioane de antrenament, contract care a şi fost finalizat.