Apa nemuririi

Nemurirea, în accepțiunea simbolică, îi e accesibilă omului în două feluri: fie realizând ceva măreț, înscris în cărțile de istorie, fie reușind să fie pomenit generații de-a rândul, pentru felul cum și-a manifestat generozitatea, empatia sau cum și-a pus viața în slujba altora.

Foto Arhiva

Sportivii excepționali reușesc cu brio în prima variantă, dar puțini sunt cei care punctează decisiv și pe latura umană. Pentru asta, e nevoie de mai mult decât abilități fizice deosebite și de o râvnă exemplară în pregătire. Ceea ce face diferența este mintea atletului, inteligența și deopotrivă sensibilitatea lui. Cultivate și îmbinate, ele funcționează uimitor și ca sistem de propulsie spre înalta performanță. Iar asta am văzut că s-a întâmplat la Paris. Mintea transformată în arc l-a „aruncat” pe David Popovici spre cele două medalii obținute cu mare luptă, atunci când corpul se zbătea să recupereze distanța față de adversari.

Totul e în mintea ta, l-ar fi învățat antrenorul Adrian Rădulescu pe conștiinciosul său elev, încă din copilărie. Mintea îndelung antrenată poate controla reacțiile în contexte nefavorabile, sau mai ales atunci!, și ea poate efectiv să forțeze depășirea limitelor trupului. Așa a izbutit David să țâșnească de pe locul al cincilea pe primul (la 200 m liber) și de pe locul al șaptelea pe al treilea (la 100 m liber), în cele două finale încheiate glorios. Pentru că numai o concentrare aproape neomenească a minții face asemenea minuni.

Starea de flow în care intră un campion într-o competiție cu miză importantă echivalează cu o transă care estompează orice altceva, în afara acțiunilor în care e implicat total. Pentru el, timpul pare că se suspendă și de aceea la gimnastică, de pildă, există acel sunet care le semnalează sportivelor ultraconcentrate apropierea termenului-limită pentru coborârea de pe bârnă. Dar ca să se scufunde în acest „flux” care ascute atenția și blochează orice distragere, sporind șansele de succes, mintea are nevoie de pregătire. Ea trebuie învățată să suporte monotonia și frustrarea, să învingă comoditățile, chiar lenea și plictiseala sportivului, și să reziste unor antrenamente epuizante și dureroase. Dar răsplata e că, treptat, mintea se deprinde cu încordarea laolaltă cu mușchii și ajunge să intre – când trebuie – pe pilot automat, fără să mai aibă nevoie de intervenția voinței. O minte astfel exersată poate vizualiza dinainte, detaliat, mișcările din concurs și parcursul spre victorie, amprentând cumva realitatea sportivului. În noaptea dinaintea uneia dintre finalele JO de la Beijing, în 2008, cel mai medaliat olimpic din toate timpurile, Michael Phelps, a stat și și-a derulat în minte, cadru cu cadru, viitoarea cursă. A trăit-o aproape pe viu, după cum avea să povestească. Iar asta l-a ajutat a doua zi, în concurs, când apa i-a intrat brusc în ochelari și a fost nevoit să înoate în orb. Cu mișcările deja repetate imaginar, Phelps s-a lăsat ghidat de mintea sa și de memoria mușchilor, care l-au condus spre aur.

Și tenismena Venus Williams afirma că un meci se câștigă încă de la vestiar, înainte de a păși în arenă. În marea performanță, un psihic puternic, care nu se lasă destabilizat de obstacole de orice fel, este o armă imbatabilă, intimidantă. Chiar și într-un context dezavantajos, el poate întoarce o partidă aproape pierdută, agățându-se de fiecare punct, cum tot el poate forța recuperarea dramatică a terenului într-o cursă, în apă sau pe uscat.

Nu întâmplător, înaintea Jocurilor Olimpice de la Tokyo, în lotul lărgit al americanilor au fost cooptați psihologi de suport pentru sportivi, dintr-o unitate de elită, care numără 15 specialiști. Dar și la edițiile olimpice anterioare (2012, 2016) se apelase la sprijin psihologic punctual în Team USA. Asta pentru că sportivii de top nu sunt mașinării, ci au și ei ezitările și căderile lor, pot intra în burnout, nu reușesc să doarmă bine sau, pur și simplu, au nevoie de tehnici mentale pentru îmbunătățirea coordonării mână-ochi sau pentru găsirea strategiei pentru succes. Iar discuțiile cu psihologii îi ajută să gestioneze toate aceste situații, rămânând concentrați pe ce au de făcut în concurs.

România abia la Paris a deplasat trei psihologi: unul în echipa lui David Popovici, iar ceilalți doi – aduși pentru sportivii de la tenis de masă și haltere. Rolul antrenamentului minții este încă subestimat în spațiul autohton. Și poate tocmai din acest motiv David a ales să studieze psihologia. Pentru că, dincolo de medaliile sale, el poate să le ofere compatrioților un model de gândire și acțiune. Deja, psihicul lui solid, hrănit cu învățăturile filozofilor stoici, a dat o lecție de perseverență în bazin și de exemplaritate în afara lui. Amor fati, a scris campionul între cursele olimpice, rezumând o atitudine curajoasă și senină: a-ți iubi destinul cu toate vicisitudinile, suferințele și dezamăgirile lui. Acest îndemn nietzschean rimează perfect cu dorința lui David Popovici de a-i inspira pe alții. Pentru că exemplul său de disciplină, dedicare și înțelepciune reverberează în ceea ce psihoterapeutul și scriitorul Irvin D. Yalom numea „cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe alții timp de mai mulți ani sau chiar de-a lungul a mai multor generații”. În opinia lui Yalom, efectul pe care îl poți avea asupra unor oameni, cunoscuți sau necunoscuți, „este transmis mai departe de către aceștia, așa cum undele într-un bazin se transmit pe toată suprafața până când nu mai sunt vizibile, dar continuă la un nivel nano”. Iar eroul bazinului, David Popovici, știe asta cel mai bine.