Aniversările baritonului George Petean sau „Luisa Miller” la Opera de Stat din Viena
0Artist liric de renume mondial, George Petean și-a sărbătorit împlinirea vârstei de 50 de ani și a celor 25 de la debutul pe faimoasa scenă a Ring-ului vienez chiar in loco, într-o nouă producție a operei „Luisa Miller” de Verdi, o serie de șase spectacole la care cel din 23 februarie a coincis cu momentul când baritonul clujean a stins cele 50 de lumânări ale celebrei Sacher-Torte festive.
Am asistat la o serată lirică memorabilă care i-a validat reputația de important bariton verdian, stăpân al stilului maestrului de la Busseto, căruia i-a restituit mai întâi sevele belcantiste ce s-au reflectat prin frazarea suverană și modelarea desenelor melodice, urmate de colorizările, accentuările și intențiile romantice specifice, totul dedicat zugrăvirii expresive într-o dramaturgie impresionantă a personajului Miller, tatăl eroinei titulare.
Am ținut să scriu mai întâi aceste rânduri spre a sintetiza calitățile de interpretare ale lui George Petean grefate, se știe, pe un glas rotund și generos timbrat, înveșmântat în catifea nobilă, cu fabuloasă extensie acută, o voce omogenă cu echilibrată emisie susținută de optimă respirație ce-i permite discursuri muzicale prelung fluide, ales cultivate estetic.
O paranteză la ceas aniversar, vorbind despre întinderea glasului. Nu uit să reamintesc cititorilor că perla indubitabilă per sempre a rămas acel Si bemol înalt, încheietor al cabalettei lui Ezio „È gettata la mia sorte” din „Attila” de Verdi, în spectacolul de deschidere al stagiunii 2018-19 la Scala din Milano și în următoarele ale seriei, rar întâlnit la vocea de bariton.
Succinta portretizare s-a confirmat în spectacolul de la Wiener Staatsoper grație unei faste forme, iar aplauzele finale l-au urcat din nou pe podium. De ziua lui. Ce frumos și onorant! O manifestație de admirație, prețuire și simpatie s-a simțit în mitica sală.
Să derulez câteva secvențe. Velurat timbral în primele dialoguri cu Luisa, în cvartetul la care se adaugă iubitul acesteia, Rodolfo și Laura, prietena Luisei, apoi în scena cu Wurm, castelanul-secretar al Contelui Walter, George Petean a preluat cu autoritate, maiestuos și cu linie fluentă aria „Sacra la scelta è d'un consorte” din primul act, în care a picurat tente doloroso, urmată – după revelațiile lui Wurm - de cabaletta „Ah! fu giusto il mio sospetto!”, plină de configurări continui ale frazelor, prin atacuri ferme asociate unor diminuendi rafinate. O acută parcă infinită, de forță, a încheiat scena.
Duetul Miller – Luisa din actul al III-lea a fost, apreciez, momentul culminant al întregii seri ca emoționalitate transmisă de bariton printr-un umanism ce a emanat din culoarea soft de glas, din cântul mătăsos și ductil, impresionant, în sonorități piangendo. Tulburătoare a fost zicerea „Ah! sul mio capo il fulmin piomba!”, bogată în note înalte de Fa natural sau cea în nuanțe întristătoare „Di rughe il volto... mira...”, cu filaj acut de final. Pilde de măiestrie, ca și înaintea terțetului încheietor al operei alături de Luisa și Rodolfo, printr-un diminuendo al frazei cu Fa natural situat deasupra portativului, „Figlia!... un velen!...”
A fost una din importantele creații ale lui George Petean, ca altă conturare dramaturgică a profilurilor de tați verdieni, precum cele din „Rigoletto”, „Traviata”, „Simon Boccanegra”, deja intrate în palmares...
Partenerii
Lirismul strălucitor al vocii sopranei Nadine Sierra (Luisa) a sedus de la prima frază a ariei „Lo vidi, e'l primo palpito”, care a plutit impecabil în staccato prin lejeritățile moi ale scriiturii. Acutele, Si natural și Do, au avut sonoritate și penetranță perfecte, dominând nu numai aria, cât și concertato-ul finalului de prim act. În următorul, dificila „Tu puniscimi, o Signore”, urmată de cabaletta „A brani, a brani, o perfido”, a demonstrat noi calități de redare a cantilenei verdiene impregnată cu salturi incisive spre registrul înalt în care agilitățile s-au derulat în exemplar legato. Îmcărcătura pasională a repetatei rugi „non lasciarmi in abbandono” nu a lipsit. A emis accente dramatice și sonorități grave di petto, alături de expresivul cantabile și acutele de forță. Repriza cabalettei i-a prilejuit sublinieri și mai pregnante. Sierra a continuat și în ultimul act exprimarea delicată în duetul cu tatăl ei („La tomba è un letto, sparso di fiori”) alături de țesăturile înalte și supra-acute. Capabilă de cânt angelic, i l-a conferit rugăciunii ce precede ultimul duet cu Rodolfo în care, cu frazare absolut emoționantă, sonoritățile în pianissimo au magnetizat publicul.
Pentru rolul Rodolfo, fiul Contelui Walter, tenorul Freddie De Tommaso posesor al unei voci colorizate plăcut învăluitor a probat de la început virtuți de italianità în frazare și maleabilitate a inflexiunilor. Este un glas liric-spint în care expune, când expresia scriiturii cere, un slancio appassionato bine calibrat. Pare câteodată voalat în sunet. Celebrul recitativ „Ah! fede negar potessi agl'occhi miei!” rostit vehement și aria subsecventă „Quando le sere al placido” cântată într-un legato pasional și dureros a primit în strofa a doua o lectură într-un mezzoforte expresiv nuanțat. Stretta de încheiere a actului secund, o precursoare a renumitei „Di quella pira” verdiene de mai târziu („Trubadurul”) a fost abordată cu eroism și sunete înalte solide. Nu mai puțin de trei Si bemol-uri!
La pasiv, i-aș reproșa tânărului Freddie De Tommaso tendința de a „împinge” unele acute de forță, afectând ușor chiar intonația corectă, ceea ce i-ar putea provoca oboseală, mai ales în situația unor țesături vocale solicitante cum este cea a lui Rodolfo. Cum s-a și întâmplat în actul al III-lea.
Un glas robust, autoritar, de culoare întunecată, egal între registre și cu bune sonorități înalte mergând până în Sol bemol a înfățișat basul Roberto Tagliavini (Contele Walter). Aria „Il mio sangue, la vita darei” din primul act a pus în evidență cantilena verdiană frumos modelată și evidențieri potrivite de accent. Pentru duetul cu Wurm din actul secund („L'alto retaggio non ho bramato”) a demonstrat aceleași calitîți, avându-l drept partener pe Marko Mimica, bas cu voce rugoasă, monotonă și implacabilă, bine ales pentru acest personaj negativ, precursor al lui Iago.
Mai mult mezzosoprană decât contralta cerută de Verdi în partitură, Daria Sushkova a fost Ducesa Federica de Ostheim, nepoata Contelui Walter, cântăreață cu glas ușor aspru.
În celelalte roluri au cântat mezzosoprana Teresa Sales Rebordão (Laura) și tenorul Adrian Autard (Un țăran), membri ai Studioului de operă al teatrului vienez.
Michele Mariotti și ansamblurile Operei de Stat
În afara distribuției de elită, noua producție cu „Luisa Miller” a avut în fosă o baghetă specialistă a repertoriului belcantist și romantic italian, teritorii care se reunesc în scriitura unuia dintre ultimele opusuri (San Carlo, Napoli, 1849) ale „anilor de galeră” verdieni. Doar „Stiffelio” îl mai desparte de marea trilogie de mijloc de carieră. Michele Mariotti a desăvârșit înalta calitate muzicală a spectacolului, la pupitrul renumitei Orchestre a Operei de Stat, cu concursul Orchestrei de scenă, a Corului pregătit de Martin Schebesta.
Stilistica bine stăpânită de șeful de orchestră s-a transmis ansamblurilor cu profesionalism rezultant în sonorități echilibrate, omogene, tempi potriviți și maximă expresivitate. Atmosfera a fost cea care s-a urmărit în totul, pornind de la Uvertura plină de tensiune lăuntrică în simbioză cu turbulențele instrumentale, încheiate într-o tutta forza la care Mariotti a adăugat un accelerando de efect. Clarinetul delicat, imaginativ al sensibilității Luisei, a fost primul care a anunțat virtuțile individuale ale orchestranților, ce aveau să se confirme la tot pasul.
O remarcă pentru puritatea de sorginte camerală a cvartetului a cappella Luisa-Federica-Walter-Wurm din actul secund, condus de Mariotti într-un Andante assai mosso quasi Allegretto exprimând sentimente diverse, dominate de acutele Luisei.
Coerența vocilor coriștilor, colorizând stări și atitudini a fost remarcabilă.
Montarea
Surprinzător doar a doua producție din seculara istorie a teatrului din Ring, noua viziune scenică a aparținut unei echipe conduse de artistul vizual, actorul, scenograful și regizorul Philipp Grigorian, căruia i s-au alăturat Vlada Pomirkovanaya (costume), Patrick K.-H. (video), Franck Evin (lumini), Anna Abalikhina (coregrafia), într-o montare preponderent modernă, eclectică totuși, mult prea puțin apropiată spiritului de melodramma tragico inoculat de Giuseppe Verdi pe libretul lui Salvadore Cammarano, având ca sursă drama „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller. Abundentă în găselnițe șocante, premiera de la începutul lui februarie se pare că n-a întrunit sufragiul publicului, care a întâmpinat team-ul conceptual-creativ cu contestări la aplauzele finale.
Există o cerință intrinsecă în a respecta sensurile muzicii, în a le lăsa să pătrundă singure în mințile și inimile spectatorului care urmează să deslușească și să trăiască intențiile compozitorului, corelarea cu libretul. Modernismul propriu Regietheater poate fi acceptat pe alocuri, dar alunecările periculoase, contraveniente spiritului creativ de bază se află la tot pasul. Uverturii nu i se lasă libertatea de a se autoexprima, ci este dublată de o pantomimă sugerând amintirile lui Miller, devenit homeless într-o stație vieneză (!) de tramvai după moartea fiicei sale. Nu lipsește un cortegiu funerar, o balerină care execută fouetté-uri închipuind-o pe Luisa în Rai. De fapt, un grup de cinci balerine (numite Albă, Roz, Galbenă, Vernil, Bleu) vor însoți unele scene pe parcursul tramei în diverse atitudini și costumații ciudate.
În locul satului tirolez de secol XVII din libret, primul act se desfășoară la firma (fabrica) în care sunt angajați Luisa și tatăl ei. Roșul salopetelor muncitorești predomină. Tortul aniversar al sărbătoritei este adus cu un vehicul electric. Rodolfo este un soi de livrator cu rucsac de mâncare în spate. De fapt, costumele se schimbă ciudat precum și epocile, trecând prin ev mediu (armuri de soldați sau sauna haremului Contelui Walter, abundentă în escorte), baroc (costumul de „ginere” cu panaș alb al lui Rodolfo sau decorurile cu amorași), până la modern. Mă gândesc la limuzina hollywoodiană interminabil de lungă cu care sosește Ducesa Federica sau la patul de fier în care mai doarme, nejustificat, Rodolfo și care poate fi din orice epocă. Da, există un amalgam care contrazice, cum spuneam, muzica și în care Grigorian a amestecat idei cu ghiotura. Să nu uit. A inventat și un ursuleț, Teddy, în care s-a costumat Andrea Mühlbacher, cu care se joacă Luisa și mai apoi multe personaje. A sârnit zâmbete în sală. Cu ce rost dramaturgic?
Decorurile sunt și stilizate (fațada fabricii), și abstracte (proiecții pe fundal de esențe orientale). Poate ultima scenă se reține ca imagine, când cortine de șlaiere coboară succesiv și desăvârșesc un desen greu de definit între romantic și expresionist, sigur ornamental dar fără legătură cu tragismul finalului.
Un plus al spectacolului stă în lucrul regizorului cu soliștii, prin relaționarea lor. Pe lângă jocul și personalitatea Luisei, găsesc cele mai convingătoare, raporturile între Luisa și Miller, Luisa și Rodolfo din ultimul act.
Și-au mai dat concursul Corpul de balet și artiștii mimanți ai Operei.
Se încarcă comentariile...
