Anamaria Sanda – jurnalista care nu ezită să slujească adevărul

O ziaristă curajoasă, un video viral, milioane de oameni „pălmuiţi“ de conţinutul imaginilor surprinse la Straja - Valea Jiului acum două săptămâni. Anamaria Sanda este o jurnalistă care doreşte să aducă în atenţia ţării problemele cu care se confruntă această regiune uitată de conducători şi de soartă.

Când Anamaria Sanda a postat un video pe Facebook, pe 6 Februarie acest an, cu o agresiune fizică întâmplată într-un bar din staţiunea Straja (oraşul Lupeni-Valea Jiului) nu credea că impactul asupra opiniei publice naţionale va fi atât de puternic. Câteva zile mai târziu peste 1 milion de oameni au văzut acel video pe reţeaua socială şi peste 150.000 şi-au exprimat părerea în scris. Nici nu avea de unde să ştie că acest eveniment va ajunge pe principalele canalele media.  

Tot ce ştia ea e că lumea trebuie să afle despre această agresiune deoarece ştia că autorităţile locale nu vor face mai nimic în rezolvarea ei. 

Ce s-a întâmplat de fapt? Ceea ce se întâmplă în fiecare zi în România. Agresiuni ale unor interlopi/vagabonzi/pierde-vară asupra oamenilor nevinovaţi sau „vinovaţi“ că vor să trăiască într-o societate mai normală din punct de vedere uman. Agresori care nu aduc nimic bun societăţii în care trăiesc dar în schimb sunt rapizi în a pune la punct pe oricine îndrăzneşte să le atragă atenţia în privinţa compotamentului lor total neadecvat. 

Asta a făcut şi Miruna Inel, o tânără salvamontistă a serviciului de Salvamont Straja-Lupeni, care, fiind într-un bar, a atras atenţia unei matahale că nu ar trebui să facă mare zgomot şi să deranjeze clienţii (omul fiind nervos nevoie-mare). Ca orice matahală care se "respectă" (adică mulţi muşchi şi creier deloc) el a preferat să sublinieze că face ce vrea acolo dându-i o palmă şi un pumn tinerei drept în faţă, lăsând-o fără cunoştinţă pe podeaua barului. 

O tânără bătută de un interlop într-un bar din Staţiunea Straja

Tânăra fiind tânără şi probabil neştiind prea multe despre proverbul românesc "Capul plecat sabia nu-l taie" (după care se ascund mulţi din cei care nu sunt în stare să lupte şi să moară, eventual, pentru nişte principii) a rămas minute în şir întinsă pe podea în timp ce unii prieteni/colegi ai ei încercau să o readucă în simţiri. 

Namila a început să dea raite barului ca dulău turbat în căutarea următoarei victime. Nu a căutat mult pentru că DJ-ul barului, care a încercat să îl ia la întrebări pe colosul fără creier s-a trezit şi el lovit şi scos afară. Ceilalţi bărbaţi care se aflau acolo, inclusiv un jandarm salvamontist, au tăcut şi nu au mişcat un deget. Capul plecat sabia nu taie, sau mai bine zis, mai bine laş şi viu decât erou şi mort. Principii? Ce sunt alea? Figurile impozante din istoria noastră, cu care ne lăudăm atât, probabil s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce a ajuns poporul pe care l-a păstorit de-a lungul sutelor de ani. 

Agresorul a fost iniţial amendat cu doar 1000 de lei şi apoi lăsat în libertate. Când această poveste a explodat naţional autorităţile locale, speriate, l-au arestat pentru 24 de ore, iar apoi tribunalul Hunedoara i-a respins contestaţia dispunând arestarea pentru 30 de zile în vederea trimiterii în judecată. Omul e recidivist, scăpând nu demult din închisoarea, unde a făcut câţiva ani tot pentru acest gen de agresiune (chiar mai gravă). 

Cam aşa funcţionează toată societatea românească. Unde agresorii nu sunt cei care dau cu pumnii, ci cei care dau mită, spagă sau ameninţări, adică agresori de nivel mai înalt, se găseşte aceeaşi comportare la ceilalţi, majoritari. Nu e de mirare că avem conducătorii pe care avem, începând de la nivelul unui orăşel de provincie până în draga noastră capitală. 

Şi tot în spiritul care ne caracterizează, Anamaria Sanda a fost „linşată“ mai apoi, mediatic, de unii din colegii ei locali care i-au reproşat că aduce un renume rău Văii Jiului (de parcă nu avea deja) prin faptul că toată ţara a văzut agresiunea matahalei şi că de acum nu vor mai veni turişti, care sunt o gură de oxigen dată economiei locale aflate în mare derivă, de care derivă şi unele din autorităţile locale sunt responsabile. De parcă ascunderea mizeriei sub preş duce la curăţenie, iar turiştii nu mai merg în Paris din cauza unui atentat. 

Am vrut să aflu mai multe despre Anamaria Sanda, să văd omul din spatele acestei "furtuni", care a ţinut capul de afiş câteva zile bune în media românească şi pe Facebook. 

Am găsit un om comunicativ, deschis şi care nu are probleme de a-ţi spune în faţă ce gândeşte. Mai ales că unele lucruri le ştiam şi eu (inclusiv de agresiuni a unor băieţi "tari în pumni"), fiind din aceeaşi zonă. 

Mai jos aveţi un interviu cu Anamaria. Sper să continue să facă ceea ce face la Vocea Străzii, publicaţie online înfiinţată de ea şi colegul ei Adrian Zvîncă şi unde lucrează acum împreună cu echipa. 

Mircea Goia: Anamaria, unde te-ai născut, când şi unde ţi-ai petrecut copilăria? Cum ţi-ai petrecut copilăria? 

Anamaria Sanda: M-am născut în Braşov, când mama era însărcinată cu mine în opt luni. Se pare că am fost grăbită să ajung pe lume cât mama era în vizită la fratele ei, într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale ţării noastre. O parte a copilăriei mi-am petrecut-o la ţară, la bunicii din partea tatălui. A fost frumos, eram regină peste o armată de mâţe şi câini. Totul a durat până la moartea bunicii mele, care a fost ucisă cu sălbăticie. Nici astăzi nu s-a descoperit criminalul, dacă a fost unul singur sau dacă au fost mai mulţi. 
 

După moartea bunicii am ajuns în Valea Jiului, la părinţi. Tata a fost miner, iar mama a avut grijă de mine şi de surorile mele. Trebuia să fim şase, am rămas în viaţă doar trei…

Ai mei au vrut să fiu gimnastă, asta era moda pe atunci, aşa că m-au dat la internat. Ei acasă mâncau doar cartofi şi fasole, sperând că fata lor va deveni o nouă Nadia. N-a fost să fie. Nu am suportat să fac performanţă cu bătaie, am şi scris despre asta. Aşa că în cele din urmă m-au retras, la insistenţele mele. 

Ce te-a făcut sa te apuci de jurnalism? Ai făcut vreo scoală, curs?  

Mi-am dorit să fiu jurnalistă de mică, pasiune „alimentată” şi de „Telefonul de la miezul nopţii”, un serial despre un crainic radio care reuşea să rezolve problemele oamenilor care intrau în direct în emisiunea lui. Însă mai mult mi-aş fi dorit să fiu scriitoare, să-mi citească lumea poveştile, fascinată de ceea ce am eu de împărtăşit. Referitor la şcoală, am început Facultatea de Jurnalism, dar m-am lăsat după un an. Lucram deja şi am avut impresia că nu învăţ mare lucru, că teoria nu are de-a face cu terenul.
 

Mai apoi, în 2011, m-am apucat de Şcoala de Televiziune ”Tudor Vornicu”. A fost o experienţă frumoasă, dar şi obositoare: făceam câte 18 ore cu trenul dus-întors, pentru câteva ore la sfârşit de săptămână. Am terminat printre primii, dar ştii ce mi-a părut rău: că, după mine, eram deja prea bătrână pentru genul ăsta de experienţă, prea trecută prin viaţă, nu m-am putut bucura la fel ca ceilalţi colegi ai mei. Ştiam că dincolo de porţile şcolii nu te aşteaptă angajatorii cu braţele deschise şi că trebuie să munceşti mult ca să ajungi acolo unde visezi. Nu vine nimeni în lumea asta să te poarte pe braţe ca pe-o prinţesă din antichitate spre locul pe care crezi că-l meriţi.

Unde a fost prima publicaţie la care ai lucrat şi care ţi-a fost impresia despre meseria asta atunci? Care îţi e impresia acum? 

Primul loc de muncă în presă a fost la Radio RCN Petroşani. Nu am făcut mare lucru pe acolo, dar eram pasionată. Le spuneam tuturor că eu într-o zi o să scriu. Ei îmi zâmbeau şi-şi vedeau mai departe de ştirile lor. Eu le făceam cafele, spălam pe jos şi cântam moldoveneşte în emisiunea de dimineaţă. În weekenduri ”păzeam” emisia, noaptea, şi omoram zeci, sute, mii de ţânţari. Şi citeam. Sute, mii de cărţi. Mă pregăteam de scris şi consideram că e strigător la cer să scrii mai mult decât ai citit într-o viaţă. 
 

Prima impresie… Doamne! Îi admiram pe oamenii ăia! Mi se părea că ei deţin adevărul absolut, că lumea în care mă învârt e a oamenilor deştepţi, realizaţi. Adică era mare lucru pentru mine să îmi zică un primar ”sărut mâna!”. Astăzi mă amuz cât de prostănacă eram.
 

După un an m-am dus la Gazeta Văii Jiului. Şi am învăţat să scriu. Am trecut, de-a lungul a 11 ani, pe la mai multe publicaţii. 

Cel mai frumos a fost la Ziarul de Investigaţii. Acolo am învăţat meserie de la Cătălin Antohe, Adrian Bărbulescu şi Sorin Preda. Pe plan local îi iubesc pe Alin Bena şi Vladimir Brilinsky, din a căror echipă am făcut parte într-un proiect numit ”Cioara Vopsită”. Ce cred azi? Că presa, uneori, mai are puterea de a schimba situaţii şi vieţi. Că încă mai poate fi ”câinele de pază al democraţiei”. Şi mai cred că, dincolo de orice concept, idee şi format contează omul; că, într-adevăr, el sfinţeşte locul.

Poveste-ne despre Vocea Străzii. Cum a luat fiinţă? Prin ce stadii a trecut (până aţi devenit cunoscuţi în Vale şi acum naţional)?

Vocea Străzii a luat fiinţă într-o zi de august. Am fost doi nebuni care se cunoşteau de pe Facebook. „Hai să facem o emisiune împreună. Mie îmi place cum scrii. Să se numească Vocea Străzii!”, mi-a spus, dintr-o răsuflare, amicul meu Adrian Zvîncă atunci când m-a contactat. Am gândit-o, eu eram într-o pauză de vreo trei luni (eu aşa fac: când mă scârbeşte sistemul iau o pauză de o lună, două, trei şi fac altceva; umblu pe munţi, am grijă de câini şi mâţe, citesc, pictez şi nu citesc niciun ziar, după care iar mă apucă dorul de scris şi o iau de la capăt). Ne-am apucat de emisiune, ne-au închis-o unii din politică, că na, în lumea asta vorbesc banii şi unii au avut mai mulţi decât noi, special ca să ne scoată de pe sticlă. În paralel ne-am hotărât să avem Vocea online şi tipărit, o dată pe săptămână. Adică ce e aia? Să vorbesc la televizor două ore pe săptămână şi să nu scriu nimic din ce se întâmplă? Nu era corect faţă de mine. După aceea ne-am format echipa. Şi iată-ne aici.

Care e echipa Vocii Străzii şi cum cooperaţi împreună? Intenţionaţi să vă extindeţi cu personal şi în afara Văii Jiului, să acoperiţi nu doar Vâlcea?

Sunt numai oameni faini la Vocea Străzii, să ştii. O avem pe Iulia, „diva” noastră care se ceartă toată ziua cu Bogdan de la montaj (punem accentul şi pe reportaje filmate, iar Bogdan e maestrul în editare). E aceeaşi Iulia care se trezeşte marţea la şase dimineaţa şi face distribuţia în toată Valea Jiului, scrie, citeşte şi mă împacă atunci când sunt supărată şi simt că se prăbuşeşte totul în jurul meu.. Îl avem pe Sergiu, copilul nostru talentat, care la 13 ani scria pentru un ziar din Bucureşti, mai e soţia lui, Diana, experta noastră în frumuseţe şi cosmetică. Ei sunt acum în Todi, Italia şi ne scriu de acolo. Rodica, acum în Austria, e cea care mă ştie din prima mea zi de lucru la Radio RCN Petroşani şi fiinţa cu care am râs de-a lungul anilor cu gura până la urechi, până mi-au secat lacrimile. Ni s-a alăturat scriitorul Mihai Barbu, care ne face praf cu reportajele lui. E Romi, tehnoredactorul cu care lucrez de vreo cinci ani şi ne înţelegem din priviri. Dragoş şi Bogdan (alt Bogdan) sunt băieţii noştri care cutreieră munţii în lung şi în lat şi ne încântă cu fotografii superbe şi texte ce-ţi răscolesc amintirile. După care sunt eu, mai e Sorin, soţul meu, care scrie din când în când şi când o face ”devine viral”, cum glumim noi. Şi, bineînţeles, e şi Adrian Zvîncă în echipa noastră, cel cu care am început emisiunile. 

Colaborăm bine. Ne mai ciondănim, ne mai zicem una, alta, ne mai supărăm, supărare care se lasă cu dezactivarea contului de Facebook la Iulia, dar, în general, ţinem unii cu alţii. Suntem echipă faină şi unită şi n-aş da momentele astea pe nimic altceva. Deocamdată vrem să ne dezvoltăm aici. Să fim un nume aici, în judeţ. După aceea vedem ce vom face mai departe.

Echipa Vocea Strazii

Spune-ne puţin despre povestea articolului şi video-ului care a adus Lupeni-ul iar în ochii românilor? (cel un interlopul lovind o fată). De ce a ajuns video-ul tocmai la tine şi cum?

Era sâmbătă seară şi am primit un telefon, iar mai apoi, în jumătate de oră, video-ul, care arăta ce s-a văzut în toată ţara. Probabil a ajuns la mine fiindcă oamenii care mi l-au trimis ştiau că am pârghiile necesare să-l trimit mai departe, către colegii de la ziarele mai mari. Exista şi o teamă că ar putea fi cazul muşamalizat, iar soţul meu este şi el salvator montan. Tatăl fetei lovite i-a fost sportiv soţului meu; pe vremuri amândoi au făcut istorie în alpinismul românesc.

Cum crezi că e acum starea în Valea Jiului (şi în Lupeni în particular) după ce povestea de mai sus a explodat naţional? Cum vede lumea de acolo ceea ce s-a întâmplat zilele astea? Tu personal am înţeles că ai fost pusă la zid de o anumită parte a presei locale pentru că ai „ştirbit“ prestigiul Văii Jiului dezvăluind naţional ce se petrece aici local. Care ar fi motivele pentru care o parte presa locală nu te sprijină?

Oamenii cu care am vorbit spun că este bine că a ajuns povestea peste tot, fiindcă aşa „se poate face curăţenie“, aşa poate alde Palesică n-or să mai scape, pur şi simplu. E trist că pentru normalitate trebuie să faci tam-tam, să trimiţi o poveste peste tot, să spui cât mai multor oameni ce e în neregulă. Mai sunt şi cei care susţin că sunt „grav bolnavă mintal” şi „cretină limitată”, care nu înţelege binele Văii Jiului pe termen lung. Astea sunt părerile unora dintre colegi. 

De ce nu mă sprijină? Nu ştiu, nu mă plac, pur şi simplu ori nu au citit cu atenţie tot ceea ce am scris eu. E foarte uşor să interpretezi vorbele cuiva când nu-ţi place de el şi să ţi se pară că nimic nu face bine. O parte din presă cu siguranţă e aservită la modul acela scârbos, când nu ai ce citi din cauza laudelor aduse unor oameni plătiţi din banii noştri să-şi facă treaba. Dar eu cred că cititorii sunt cei care trebuie să îi taxeze, nu eu. Şi, dacă au şi alte greşeli mai grave, sunt destule instituţiile care îi pot verifica. Eu nu sunt nici judecător, nici procuror, sunt doar un om care ştie nişte lucruri în plus faţă de alţii.

Dacă o parte din presă e aservită, crezi că şi o parte din administraţia locală e, de asemenea, aservită interlopilor? Conduc interlopii într-adevăr Valea Jiului?

E mult spus că administraţia locală e aservită interlopilor, dar au fost cazuri în care oameni politici au fost ”prinşi” la masă cu interlopi. Dacă ne gândim mai bine, Alin Simota a fost consilier judeţean, a fost acolo, între ei, şi semăna teroare în rândul celor care nu-i erau lui pe plac. 

Nu, nu cred că Valea Jiului este condusă de interlopi. Dar cred că anumite zone, cartiere, sunt controlate de oameni certaţi cu legea. E de ajuns să citeşti comunicatele de presă ale Poliţiei ca să vezi cine, unde face legea. Şi încă nu i-au descoperit pe toţi. Dar, uite, avem fost ministru la puşcărie, pentru abuz în serviciu; avem un fiu de primar căruia i-a ars maşina la ordinul duşmanilor primarului; avem preşedinte de Consiliu Judeţean arestat la domiciliu, un fost primar e în puşcărie, alt primar arestat la domiciliu, fiul unei consiliere judeţene era capul unei reţele de prostituţie, avem cazuri legate de traficul de droguri… Nu e condusă Valea de interlopi, dar e nevoie de multă curăţenie în rândurile noastre…

Care îţi sunt planurile de viitor referitor la Vocea Străzii? Vei continua cu aceeaşi „ferocitate“ să dezvălui ceea ce se întâmplă în Valea Jiului, cu tot riscul? 

Vrem să ne facem treaba pe mai departe. Să scriem articole bune. Să facem reportaje bune, în care să arătăm adevărata faţă a Văii Jiului, cu bune şi rele. Adevăruri, nu jumătăţi de măsură sau întâmplări îndulcite. Vrem să fim departe de politic, să nu ni se spună ”ah, voi sunteţi ai lui x sau ai lui y”. 

Nu am pretenţia că adevărul absolut e la noi, dar ne străduim să facem treabă bună. Mai mult, să ştii că avem şi ziarişti talentaţi în Valea Jiului, care muncesc şi se luptă şi ei, la rândul lor, cu oameni strâmbi dintr-un sistem defect şi corupt. Ramona Roşulescu, Ionuţ Drăgotesc, Carmen Cosman, Ileana Firţulescu, Maxi Gânju sunt ziarişti buni. Nu contează că nu ne ”iubim” noi foarte mult, dar trebuie să-i dai Cezarului ce e al lui, să recunoşti merite acolo unde sunt. Că şi dintre ei nu sunt de acord cu ideile mele, este deja altceva… asta nu le anulează calităţile de ziarişti buni.

Vezi vreun viitor al Văii Jiului, acum că mineritul e aproape de a-şi da ultima suflare? Ce ar trebui făcut pentru a revitaliza zona? Turismul e o direcţie, se spune. Ce ar trebui făcut pentru ca turismul să devină motorul economiei locale? Dar în ce alte direcţii s-ar mai putea îndreptate Valea în aşa fel încât să treacă peste criza închiderii minelor? Se pare că exploatarea forestieră e o altă direcţie, dar nu neapărat una bună. Altele?

Valea Jiului are viitor, însă ne trebuie în administraţiile publice locale oameni care să gândească pentru noi, nu pentru ei şi apropiaţii lor. Avem nevoie de investitori, nu să-i punem pe fugă cu pretenţii absurde, cum s-a mai întâmplat. 

Da, turismul e o direcţie. Dar dacă nu tragem toţi la aceeaşi căruţă numită turism, dacă nu renunţăm la orgolii şi interese mărunte, ne vom îngropa singuri. Dacă oamenii care fac turism în Valea Jiului şi-ar da mâna şi ar intra într-un holding, ar fi altceva. Fiindcă eu, dacă vreau să te lovesc cu un deget nu simţi, poate îmi rup şi degetul. Dar dacă strâng pumnul, cu siguranţă vei simţi lovitura. Iar indivizii din fruntea administraţiilor locale ar trebui să înţeleagă că ei sunt la ordinul nostru şi nu invers; că ei trebuie să muncească pentru binele nostru şi viitorul copiilor noştri, nu noi pentru ei! Fiindcă noi le plătim salariile, fraierii ăştia care aşteaptă de nişte ani buni drumuri, poduri, o viaţă mai bună. Legat de turism, primăriile să ne facă infrastructura pe care noi o cerem de atâţia ani. Ei nu au specialişti în turism, dar mediul privat are, pentru că este direct interesat şi motivat în acelaşi timp. De restul se ocupă investitorii, cum e în alte ţări. Dar lasă-mi mână liberă! Nu-mi băga pe gât prietenii tăi, cu care faci afaceri dubioase ce ajung pe mesele DNA! 

Pe partea exploatării lemnului, ne-am dezvolta dacă nu am exporta lemnul brut, ci l-am prelucra chiar în zona asta şi, astfel, am putea exporta produsul finit. Ce se mai poate face aici? Turism de aventură, fiindcă trebuie să-l convingi pe om să nu vină doar pentru patul şi masa ta. Are şi el pat şi masă acasă. Ce face când vine în zonă? Ce vede? Avem canioane, munţi, pârtii de schi, lacuri, peşteri, mănăstiri, obiective istorice. Doamne! Atât de binecuvântaţi suntem de Dumnezeu! Dar nu ştim ce să facem cu tot ceea ce avem! Avem meşteşuguri frumoase, aproape uitate, obiceiuri care de care mai altfel… viaţa poate fi extrem de frumoasă, uşoară şi prosperă în Valea Jiului. Dar trebuie să aruncăm gunoiul de sub preş, să ne eliberăm de cocoaşă şi să facem treabă. Să nu mai plecăm capul, umiliţi, în faţa celor care trebuie să lucreze pentru noi. Să-i tragem la răspundere de fiecare dată când ni se pare că banii noştri sunt cheltuiţi pe prostii şi nu în interesul nostru!

Vei rămâne în Vale şi pe viitor sau te gândeşti să pleci? Poate undeva la o publicaţie/TV mai cunoscută?

Sincer… mă gândesc de mult că aş putea să plec de aici. Îmi merge mintea şi pot face orice. Sunt încă tânără. Nu aş face neapărat jurnalism, ci aş lucra în marketing, în turism, aş fi în stare să merg chiar la spălat de vase pentru început. Nu mi-e ruşine de muncă, când eram tânără măturam şi scări, că nu aveau ăia de la radio bani să mă plătească şi trebuia să trăiesc. Şi aş scrie. La mine pe blog, în jurnalul meu. Şi-s cam sătulă de presă, să ştii. Uneori sunt scârbită, dar atâta vreme cât încă îmi mai place ceea ce fac, nu renunţ. Am încercat să renunţ. Nu mi-a ieşit. De fiecare dată am revenit. Oferte am tot primit, dar nu m-am dus. Nu mai am 18 ani s-o iau de la zero. Nu sunt singură. Am un soţ şi nu-l pot rupe de munţii lui. 

Şi ştii ce mi-e cel mai ciudă? Că omul ăsta are un CV de trei pagini, e unul dintre cei mai buni în domeniul lui. Şi-l terfeleşte unul sau altul, că aşa l-a plătit primarul X, fără măcar să îi ceară un punct de vedere. Îl execută direct nişte nimeni, care nu au realizat nimic în viaţa lor, în afară de scandaluri, şantaj şi minciuni. În astfel de momente aş pleca. Elveţia, Franţa, Austria sau Italia, la graniţa cu Elveţia. Acolo ne-am stabili. Mai e şi Norvegia, în care m-aş muta mâine, dacă mi s-ar oferi ocazia. Sau trebuie să-mi creez eu acea ocazie, cine ştie?

Ce ai îndemna pe cineva care ar dori să urmeze o carieră în jurnalism, din ce experienţa ai căpătat până acum? Dar ce mesaj ai dori să adresezi celorlalţi jurnalişti ai Văii Jiului care doresc să facă cu adevărat jurnalism şi nu un jurnalism aservit? 

Ce aş îndemna pe cineva care vrea acum să se apuce de jurnalism? Să nu se apuce! Să fugă unde vede cu ochii, că tare multă mizerie e în domeniul ăsta! Cât despre cei din Valea Jiului… e treaba lor cum şi ce fac. Cine sunt eu să le spun cum să scrie?