Amintirile fluctuante ale ultimului împătimit Capșist

Am intrat în Capșa, așa cum arăta ea după al Doilea Război Mondial, în toamna anului 1951, împreună cu prietenii mei – redactori ca și mine, la Radio – Dionisie Șincan și Pop Simion.

De atunci și până astăzi n-am ieșit, împătimit, din farmecul legendei acestei case de comerț de succes devenită și un altar al culturii și politicii înalte și, pot să spun, al spiritualității românești.

Amintirile mele fluctuante, dictate de vremurile fericite și nefericite petrecute în istoria Capșei, mi-au conferit astăzi credibilitatea să spun, ca martor și participant la istoria acestui lăcaș, ascuns arhitectural și astăzi de ocrotirea palatului boierilor Slătineni, mari boieri ai culturii și, îndeosebi, ai istoriei literaturii române. Așadar, am fost și martorul vremurilor schimbărilor politice de după război, când Capșa purta numele Crinul și fusese transformată într-o cârciumă oarecare de pe Calea Victoriei.

Într-o vreme când se petreceau rapid mișcările politice, a fost numit ministru al Turismului un fost prim-secretar, inginer al județului Gorj. Am fost – nu mai țin minte cum – prieten cu el, care știa frânturi din istoria Capșei și, în urma unei însemnări din rubrica mea „Cronica străzii” din ziarul „Informația Bucureștiului”, ministrul a primit dezlegarea să se ocupe de renașterea legendei Capșei.

Așa am căutat un urmaș al întemeietorilor Capșei și l-am aflat bătrân și singur, stând cu chirie într-o chilie dintr-un hotel din spatele Capșei. La el am găsit și portretul întemeietorului Capșei pe care l-am pus și se află și astăzi pe un perete al holului actual de intrare al vestitei locante. Mai târziu aveam să descoperim și tabloul mare pictat în ulei înfățișând o diligență a epocii de la începutul secolului al XIX-lea, venind de la Giurgiu.

Acum voi povesti fluctuantele amintiri ale împătimitului ultim autentic supraviețuitor al Capșei.

Intrarea în Capșa se făcea atunci prin colțul din stânga al restaurantului, de peste drum de Casa Armatei, un mic vestibul cu un cuier în care se atârnau pălăriile, căciulile, pardesiile și paltoanele, iar jos pe un preș se așezau galoșii și șoșonii oaspeților.

Am fost de față când Capșa, redevenită Capșa, era condusă de un director numit domnul Papacostea, un bărbat înalt, îmbrăcat în redingotă neagră și cămașă albă cu manșete duble și butoni de argint, și, la gât, cu o cravată bleumarin. El a împus autoritatea nobiliară a Capșei care se închidea, seara, după trei semnale prevenitoare ale luminii candelabrelor la orele 24. Gogu Rădulescu, revenit din lagăr, fost președinte până în 1940 al studențimii bucureștene de stânga, acum ministru al Comerțului, se supunea disciplinat și respectuos canonului impus de domnul Papacostea. Din acest canon făcea parte și interzicerea berii, a micilor, a fleicilor și frigăruilor pe tocătoare de lemn. La Capșa tronau tacâmurile de argint dintre cele două răboaie mondiale, tipsiile de argimt cu picior înalt pe care se odihneau fructele toamnei, iar vinurile erau în sticluțe mici de 350 ml  numai de la viile din Drăgășani ale Brătienilor, iar mai târziu de la viile boierului Bazilescu. Farfuriile și tăvile pe care se aducea mâncarea erau din porțelan renumit, iar paharele erau din cristal.

Atunci l-am văzut pentru prima dată la Capșa, mai ales seara, pe viitorul mare prozator Petru Dumitriu, de curând despărțit de mai vârstnica consoartă Henriette Yvonne Stahl, și recăsătorit cu frumoasa doamnă Irina, fiica marelui sculptor Corneliu Medrea, și fosta soție a istoricului și aristocratului Fotino. Petru Dumitriu nu se scotocea, boier fiind, la achitarea notei; oferea doar portboir-ul  șefulului de sală, nota primind-o prin curier acasă pentru achitare. Locuința lui era un apartament dintr-un bloc de lângă Cișmigiu, în grădina căruia se afla bustul lui Victor Eftimiu.

Petru Dumitriu purta la mâna stângă un ceas scump de aur cu brățară tot din aur, iar pe mâna dreapta o brățară tot din aur pe care și-o scotea nervos și o punea la loc, privind-o cu admirație.

După plecarea prin pensionare a domnului Papacostea, galoanele Capșei au fost cu sfințenie păstrate de domnul Fănică Lăzărescu, iar  eu începusem să mănânc la prânz sau seara la Capșa, uneori la aceeași masă cu Radu Popescu – amândoi temuți cronicari de teatru – după ce ne întorceam de la premierele teatrale bucureștene. Atunci Radu Popescu mi-a povestit că ziariștii ce publicau la revista de literatură proletară „Bluze albastre”, unde scriau printre alții Gheorghe Ivașcu, Mihnea Gheorghiu, Ion Anestin, Geo Bogza și Petre Pandrea, erau surprinși de talentul scriitoricesc al lui Alexandru Sahia care publicase nuvela „Uzina vie” și care nu era sărac cum se credea, ci venea dintr-o familie foarte bogată, tatăl lui fiind primarul comunei Mănăstirea și administratorul moșiilor regelui Ferdinand.

Într-o altă zi, l-am văzut la prânz ieșind de la Facultatea de Litere pe savantul profesor Tudor Vianu, șeful catedrei de Literatură universală, așteptând-o, să mănânce împreună, pe vestita cântăreață Maria Tănase.

După emigrarea lui Petru Dumitriu, la masa lui, care se afla în restaurant în fața ferestrei care dădea spre Casa Armatei și, în stânga ei, pe perete, era o mare oglindă de cristal cu ramă de aur, i-am văzut pe directorul Teatrului Național București, academicianul Zaharia Stancu, însoțit de primul regizor Sică Alexandrescu și de secretarul literar al Naționalului, viitorul mare dramaturg Aurel Baranga.

În sfârșit, mă opresc în tableta de astăzi în pragul achiziționării „la vedere” a Capșei și a Palatului Slătineanu de către inginerul constructor Marian Bucur, de care m-a legat o frumoasă prietenie și care inspirat și de mine a pus la cale restaurarea Capșei cu ajutorul arhitectei Adina Dinescu, recomandată de mine, cea care restaurase mai înainte Palatul Ghica de pe Calea Victoriei, peste drum de Casa Vernescu, unde locuise și scrisese o vreme genialul Lev Tolstoi, în 1854.