Amintirea lui Gorby

Trecerea, dincolo de Styx, a celui care a fost Mihail Gorbaciov, dincolo de cuvintele unor lideri mondiali, care l-au prețuit, constituie un prilej de reflecție și la metamorfoza lumii de azi.

Un dialog necesar și azi, cel dintre Kremlin și Casa Albă.

Promotor al politicii sintetizată de sintagma glasnost și perestroika / deschidere și restructurare, ultimul conducător al Uniunii Sovietice a adus compatrioților săi speranța de mai bine, în traiul zilnic, aliaților din Europa de Est temerea că vor asista la aplicarea principiului dominoului geopolitic, devenind ei înșiși simple amintiri, inițial triste, apoi reevaluate în memoria colectivă a națiunilor pe care le-au supus cu o mână de fier, iar partenerilor din centrul bătrânului nostru continent și celor de peste Ocean ipoteza că dialogul cu Moscova va fi constructiv, pragmatic, depășind barierele dogmatismului tradițional sovietic.

Gorbaciov nu a schimbat lumea, dar după el și Europa răsăriteană, in integrum, precum și moștenitoarea URSS, Federația Rusă, au avut dinamici geopolitice diferite de cele anterioare, surprinzătoare și pentru puterile nucleare, care au asistat la prăbușirea unui imperiu bazat pe minciună socială, aparențe politice și reușite deloc comparabile cu cele economice ale SUA, Japoniei și Germaniei.

Cei care au trăit momentele prezenței la București ale lui Mihail Gorbaciov au văzut pe micul ecran un conducător venit de la Moscova cu surâsul pe buze, dornic de un dialog franc, unul care a stârnit reacția nu tocmai diplomatică a celui care conducea atunci statul român, fie și pentru faptul că presimțea finalul propriei sale evoluții politice, pe malurile Dâmboviței.

Prăbușite aidoma unui castel clădit cu cărți de joc, regimurile socialiste din statele membre ale Tratatului de la Varșovia s-au pomenit brusc date uitării, cu lideri noi, cu mulțimi care prețuiau libertatea, nu dogma încremenită în proiectul stalinist și care își doreau să trăiască precum în Vest, nu ca în desuetul Est.

Ei bine, chiar în fostul areal ex-sovietic, unde au apărut 15 republici de sine stătătoare, cei care au asistat la micșorarea granițelor URSS, la dimensiunile frontierelor actuale - cele internațional recunoscute - ale Federației Ruse, nu i-au iertat niciodată, lui Mihai Gorbaciov, decesul Uniunii Sovietice și desprinderea celor care păreau frați - în ideologia comunistă - din statele rapid dornice de a se alătura valorilor libertăților specifice democrațiilor consolidate.

La 31 de ani distanță de la implozia URSS, să nu uităm că Mihail Gorbaciov a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 1990, pentru rolul său în încheierea Războiului Rece, dar a devenit inamicul public nr.1 pentru gerontocrația sovietică.

A fost un lider rar?

Mai degrabă un european obișnuit să privească spre viitor, decât să se împiedice în prezentul marcat atunci de închistările tipice societății sovietice.

De ce a văzut lumea diferit?

Pentru că - aidoma celor care trăiesc azi în Moscova, dar momentan sunt nevoiți să tacă, sub dictatura lui Putin - se săturase de minciuna publică, aceea care a revenit în ultimele două decenii la Kremlin, cu un nou chip politic.

Temeritatea sau imprudența i-au marcat finalul carierei sale politice?

Mai degrabă conștiința, aceea că dacă nu el și nu atunci, greu de presupus că urma curând o altă personalitate puternică dornică de luminarea unei societăți ce devenise un lagăr chiar și pentru vorbitorii nativi ai limbii lui Lev Nicolaievici Tolstoi.

Și iată că istoria se repetă, prin modul de perpetuare a regimului putinist, pentru care presa este doar oglinda dorințelor prezidentului marcat de nostalgia după existența statului multinațional sovietic, alegerile constituie doar o păcăleală, bine instrumentată, a opiniei publice interne, oficial de partea dictaturii echipei de la Kremlin, în proporție de 82%, războiul din Ucraina a devenit doar un vis urât, pe care națiunea rusă trebuie să îl perceapă ca pe o treaptă a revenirii la granițele imperiale postbelice.

Greu de anticipat dacă moartea lui Mihail Gorbaciov va genera și altceva decât necrologuri mai mult sau mai puțin realiste, în comunitatea democratică europeană și simple mențiuni în societatea încremenită în proiectul putinist, unde nici măcar actualul președinte rus nu știe cât timp va mai rezista la putere - oricum mai puțin decât speră și mai mult decât prognozează adversarii săi externi.

Opțiunea pentru deschidere și schimbare a fostului lider sovietic rămâne și azi un reper cel puțin incomod, nu numai pentru conservatorii din națiunea sa, ci și pentru cei obișnuiți să ajungă la putere - prin alegeri cunoscute ca moduri aparte de derulare a voinței publice canalizate cerebral spre zile mai bune -, să rămână acolo, un mandat sau două, să nu schimbe nimic și apoi să se bucure de statutul și drepturile unui ex-președinte.

Sigur că Gorbaciov a fost un promotor al păcii, dar vedem astăzi că unul dintre succesorii săi preferă altceva, fiind insensibil la miile de soldați ai Federației Ruse morți sau răniți pe câmpurile de luptă de pe pământuri disputate în ofensiva pentru o Rusie teritorial mai mare.

Gorby a condus Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, de la 2 martie 1931, la 26 decembrie 1991 și Rusia, de la 26 decembrie 1991, la 30 august 2022 știind atunci că opțiunea sa pentru multilateralism reprezenta un pas necesar, dar neanticipând că schimbarea cursului istoriei va avea, inevitabil, un preț pentru propria sa existență.

Mai este pacea, în 2022, o unitate în diversitate, cum credea Gorbaciov?

Starea momentană, de nici pace, nici război, la nivel planetar, pare a fi separat taberele, de o parte fiind cei care trăiesc liberi, în societățile democrate imperfecte, dar marcate de un dialog real, nu mimat, de cealaltă parte fiind lideri pe viață ai unor state care ar fi meritat o soartă mai bună, nu conducători autoritari, supuși doar propriilor iluzii.

Interesant este detaliul că în timp ce la Chișinău, conaționalul Mircea Druc - premier al județelor dintre Prut și Nistru, de la 26 mai 1990, la 28 mai 1991 - își avertiza interlocutorii de la București că va muri...mătușa, în traducere liberă va deceda Uniunea Sovietică, un emisar diplomatic român, venind de la Moscova și poposind pe malurile Bîcului, din păcate rupt de realitate, în acel moment, afirma că sunt necesare bunele relații cu puterea răsăriteană, neînțelegând că de fapt aceasta se afla deja, fără nicio speranță de supraviețuire, în sala de reanimare geopolitică...

Statul milițienilor sovietici a fost slăbit, dar azi Federația Rusă are polițiști bine plătiți, deloc sensibili la nemulțumirile compatrioților lor,

Economia stalinistă s-a dus unde merita, la coșul de gunoi al istoriei, dar iată că oligarhii ruși de azi au dat un chip nou, economic, Rusiei federale, cu binecuvântarea bine motivată a lui Putin.

Gorbaciov a fost necesar, cu el Războiul Rece a devenit o amintire tristă, dar fără el, Uniunea Sovietică poate mai rezista vreo câțiva ani, dar decesul geopolitic era, în mod obiectiv, inevitabil.

Probabil că viziunea strategică a lui Mihail Gorbaciov era pe măsura provocărilor viitorului, dar în prezentul trăit de el erau și alte ambiții de ascensiune la puterea din Moscova, pe care le-a ignorat sau a fost...ajutat să nu le bage în seamă.

Posibil ca într-o viitoare statalitate rusă democrată - atâta cât admite Ivan Turbincă asta - Gorby va deveni un simbol de înțelepciune geopolitică.

Întrebarea este dacă măcar un moment, actualul lider de la Kremlin a reflectat - cu prilejul morții lui Gorby - cum va comenta lumea inevitabila sa dispariție?

Interogația nu este retorică.

Doar o cugetare rusească susține că:

Nu poți evita ceea ce este menit să se întâmple.