America vrea, în anul 2014, o renaştere transatlantică

John Kerry a declarat că aliaţilor le trebuie o renaştere transatlantică, în acest an.

Cu o săptămână în urmă, la Conferinţa pentru Securitate, organizată în inima Bavariei, cele mai urmărite şi nuanţate luări oficiale de poziţie au fost cele ale secretarului general al NATO, ministrului de externe al Rusiei şi demnitarilor de peste Ocean, care conduc Departamentul de Stat şi Pentagonul. Prilej cu care Statele Unite au dat o veste bună aliaţilor europeni.

Într-o sinteză, pe această temă, care merită comentată, Nigel Chamberlain a redat cele mai semnificative afirmaţii ale celor patru oficiali, indicatoare obiective ale diferenţelor majore de opinii, dintre Bruxelles, Moscova şi Washington D.C., care induc impresia revenirii la monologurile celebre, din vremea Războiului Rece. 

Realist, Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO – cel care îşi va încheia mandatul la Summitul Alianţei, din 4 şi 5 septembrie a.c., din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord - a atenţionat asistenţa, la conferinţa din capitala Bavariei, că în privinţa relaţiei dintre aliaţi şi Federaţia Rusă: 

"Ne confruntăm cu o alegere clară. Între a accepta cooperarea rece. Sau ţintind pentru un angajament constructiv. Şi mergând înainte spre parteneriatul strategic ce oferă securitatea comună, pe care o căutăm." 

Sunt domenii de cooperare, unde aliaţii şi ruşii au cooperat într-o manieră constructivă, precum: asigurarea unor rute de tranzit prin Rusia spre Afganistan; eforturile comune de contracarare a traficului de droguri din Afganistan; dezvoltarea de tehnologii menite a opri atacurile teroriste din metrou sau deturnarea avioanelor; îndepărtarea şi demontarea armelor vechi, periculoase de la Kaliningrad; şi sprijinirea eforturilor de eliminare a armelor chimice din Siria.

După cum se vede lipsind – până acum – redislocarea armamentului de tip sovietic rămas în depozitele Kaliningradului cel mititel, a se citi Transnistria.

Rasmussen, în maniera sa constantă, de a oferi o perspectivă optimistă unor evoluţii nu tocmai încurajatoare, a pledat pentru necesitatea de a cultiva o relaţie NATO-Rusia mai concretă, în privinţa intereselor fundamentale comune, a stabilităţii regionale şi euroatlantice.

Aici, secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice vizând atât restrângerea zonelor de acţiune ale terorismului din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, cât şi lărgirea cooperării economice şi comerciale.

Dar, în mod evident şi consecvent, ostilitatea existentă în trecut, între NATO şi moştenitoarea de azi a Uniunii Sovietice se observă în dislocarea de sisteme de arme ofensive ruse, precum escadrile de avioane de luptă în Belarus, a unor rachete Iskander la Kaliningrad şi a unor forţe expediţionare ruse în Arctica.

Concomitent, Moscova critică vehement amplasarea graduală a sistemului de apărare antirachetă a NATO, pe care îl etichetează ca fiind o ameninţare la adresa puterii nucleare a Rusiei.

În plus, diplomaţia rusă se opune oricărei noi exinderi a Alianţei, dorind ca state precum Ucraina şi Georgia să nu devină membre ale NATO.

Anders Fogh Rasmussen a mai declarat că Rusia şi NATO "trebuie să se abţină de la ameninţări, ale  unei părţi împotriva celeilalte" şi a cerut "un parteneriat strategic adevărat" construit pe "încredere şi transparenţă".

El a mai spus că, în conformitate cu Carta OSCE pentru Securitate Europeană, din anul 1999, Ucraina are dreptul de a alege propriile aranjamente de securitate, fără presiuni externe.

Rasmussen a adăugat că principiile democratice şi ale statului de drept trebuie respectate şi un acord de cooperare, în domeniul apărării antirachetă ar îmbunătăţi protecţia pentru toţi, în Rusia, cât şi în Europa.

Contrar propagandei ostile aliaţilor, NATO este pregătită să fie transparentă şi să se angajeze în discuţii "cu privire la reduceri de arme nucleare sub-strategice", dar "cererea rusă, ca NATO să elimine toate armele nucleare din Europa, înainte de a începe chiar negocierile, nu va duce nicăieri".

Observând că Rusia a declarat că nu va reveni la prevederile Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa, Rasmussen a indicat necesitatea organizării unor discuţii, cu privire la modul de a ajunge la un acord de securitate pentru toţi şi pentru o revenire la schimburi periodice de informaţii vizând  exerciţiile militare, pentru a creşte încrederea reciprocă.

Deocamdată, dezideratele enunţate rămân simple afirmaţii, voinţa politică fiind evocată fără convingerea reală că se poate ajunge la un angajament bilateral constructiv. Iar parteneriatul strategic devine o sintagmă bună, momentan, doar pentru viitoarele manuale de istorie. 

Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a fost invitat, de organizatorii Conferinţei pentru Securitate de la München, ca să ia cuvântul după alocuţiunea lui Rasmussen. Acesta, în stilul său abrupt, după ce a evocat speranţa anterioară, a edificării unei case europene comune, după căderea Zidului Berlinului – nu din voinţa Moscovei desigur, ci la cererea expresă a Washingtonului – a afirmat că acest vis pare puţin probabil să fie îndeplinit.

Şeful diplomaţiei ruse a remarcat că dorita căutare a unor acorduri reciproc acceptabile a fost practic subminată de diferenţele de opinii generate de-a lungul a ceea ce el a numit violentele şi nedemocraticele proteste de stradă din Ucraina, care nu sunt condamnate de către mulţi politicieni europeni şi americani importanţi, dar sunt sprijinite de către aceştia.

O interpretare evident unilaterală, a unei situaţii mult mai complexe. O stare de fapt, divizarea politică din Ucraina, care poate fi depăşită prin respectarea libertăţii de alegere a ucrainenilor, aceasta fiind însă înţeleasă total diferit la Moscova şi Bruxelles.

Lavrov fiind convins că soarta Ucrainei a fost prestabilită la Summitul NATO din anul... 2007.  O  eroare de consemnare a celor care au făcut stenograma discursului. Corect fiind Summitul Alianţei de la Bucureşti, din anul 2008. Anterioară fiind reuniunea NATO din anul 2006, de la Riga, în Letonia.

Cu alte cuvinte, libertatea poporului ucrainean de a alege este un fapt impus de occidentali, pe care Rusia nu îl vrea şi nu îl va susţine, a mai precizat Lavrov.

Citind în oglindă, libertatea poporului ucrainean de a rămâne sub umbrela Rusiei constituie un fapt pe care Moscova îl doreşte şi îl sprijină…

Serghei Lavrov a mai declarat că pentru Moscova continentul european nu mai este punctul central al politicii globale, de aceea Europa nu ar trebui să mai fie împărţită în sfere de influenţă. 

Cooperarea dintre Uniunea Europeană, Rusia şi alte state europene ar trebui să se bazeze pe principiul promovării proiectelor benefice tuturor. 

Scopul unei case europene comune va rămâne imposibil de obţinut, crede ministrul rus de externe, atâta timp cât "logica de a menţine şi a aprofunda linii de divizare, este bazată pe principiul cei care nu sunt cu noi, sunt împotriva noastră, care încă predomină". 

Ministrul rus de externe a mai declarat că o confruntare militară pe continentul european a devenit de neimaginat, dar reluarea în discuţie a unei ameninţări din Est este uimitoare. La data emiterii acestei afirmaţii neexistând declaraţia publică a consilierului preşedintelui Vladimir Putin privind posibila intervenţie militară rusă în Ucraina. 

Ce nelinişteşte, teoretic, Moscova? 

1.Dezvoltarea infrastructurii militare aliate, la graniţele de est ale NATO, aici fiind vorba clar de amplasarea interceptoarelor americane. Dar sunt trecute sub tăcere propriile fortificări ale dispozitivelor militare ruse din Belarus, Kaliningrad şi din Marea Neagră. 

2.Planificarea de exerciţii militare mai mari, ale aliaţilor, care sunt bazate pe scenarii ce invocă aplicarea articolului 5 din Tratatul de la Washington. Dar se uită alarmarea, fără preaviz, a Forţelor Armate Ruse, cu o dislocare masivă de forţe şi mijloace de pe litoralul Mării Negre în largul acesteia, aproape de apele maritime ale Turciei, stat membru al NATO. 

3.Dezvoltarea segmentului european al scutului american antirachetă. Dar se uită oferta aliaţilor ca ofiţeri ruşi să fie prezenţi în două comandamente comune, de supraveghere a zonelor de unde ar putea fi lansate rachete intercontinentale. 

4.Punerea la îndoială a angajamentului Rusiei în privinţa controlului armamentelor, care trebuie să fie abordate în cadrul contactelor directe din Consiliul NATO-Rusia. Dar au fost trecute sub tăcere declaraţiile la nivel înalt, de la Moscova, când era evocată posibilitatea dezangajării Rusiei de la acordurile anterioare vizând acest domeniu. 

În final, Lavrov a redevenit conciliant şi a remarcat eforturile pozitive pentru a trece de la gândirea tipică unor blocuri politico-militare opuse, la discuţii la nivel OSCE – ani buni o organizaţie cu emisari ineficienţi, precum cei trimişi periodic în Transnistria -, deciziile recente la care s-a ajuns pentru eliminarea armelor chimice siriene, discuţiile şi evoluţiile în problema relaţionării constructive, cu Iranul. 

Diplomatul rus a mai enumerat domenii de cooperare istorice şi actuale, care se bazează pe statul de drept, convenţiile internaţionale şi rolul central al Organizaţiei Naţiunilor Unite. 

Asta când, în mod evident, dar nemenţionat de vorbitor, nu sunt vizate fostele republici sovietice. 

A venit ulterior rândul oficialilor americani să îşi expună părerile la Conferinţa pentru Securitate de la München. Astfel, secretarul de stat al SUA, John Forbes Kerry a afirmat, fără echivoc: 

“Sarcina de a construi o Europă care este unită şi liberă şi trăieşte în pace nu este completă. Şi în scopul de a face faţă provocărilor de astăzi atât de aproape şi de departe, America are nevoie de o Europă puternică, iar Europa are nevoie de o Americă angajată şi implicată. Deci, ca o comunitate transatlantică, nu putem să ne retragem şi noi trebuie să facem mai mult - noi toţi. Ceea ce ne trebuie în 2014 este o renaştere transatlantică, o nouă explozie de energie, angajament şi investiţii în cele trei rădăcini ale puterii noastre: prosperitatea economică, securitatea noastră comună şi valorile comune care ne susţin.” 

Kerry este convins că prosperitatea şi securitatea aliaţilor sunt absolut indivizibile.

Iar o renaştere transatlantică impune apărarea valorilor democratice şi a libertăţii.

Statele Unite nu subestimează aceste lucruri, nici temeritatea oamenilor curajoşi, de la Kiev, care au manifestat pentru dreptul de a avea o alegere proprie, cu privire la viitorul lor.

Apoi, secretarul american al apărării, Chuck Hagel, adept al ideii că politica externă a Statelor Unite a trecut de la utilizarea forţei militare la folosirea puterii diplomaţiei, a afirmat:

“Parteneriatul transatlantic a avut succes datorită utilizării judicioase a diplomaţiei şi a apărării. Pe parcursul anului trecut, John ( aici fiind vorba de John Forbes Kerry, şeful Departamentului de Stat) şi cu mine am conlucrat pentru a restabili echilibrul, echilibrul relaţiei dintre apărarea americană şi diplomaţie. Cum Statele Unite ale Americii se aflau pe un picior de război de 13 de ani, era clar pentru noi, este foarte clar pentru preşedintele Obama, că viitorul nostru necesită o eră nouă şi îmbunătăţită de parteneriat cu prietenii şi aliaţii noştri, mai ales aici, în Europa. Şi, aşa cum ne-am confruntat cu aceste ameninţări (la nivel global), naţiuni precum China şi Rusia îşi modernizează rapid armatele lor, context în care industria de apărare la nivel mondial generează provocări tehnologice abordate în parteneriate defensive în lume. Piesa centrală a parteneriatului nostru de apărare transatlantică va continua să fie NATO, alianţa militară care a fost numită cea mai mare mişcarea pentru pace din istorie. Noi trebuie să continuăm pentru a perfecţiona capacităţile consolidate (în Afganistan) şi susţine aceste relaţii profunde şi eficiente de apărare. Şi NATO trebuie să continue să dezvolte metode inovatoare de a menţine capacităţile de reacţie ale alianţei, la noile provocări de securitate. Noi credem că această colaborare oferă un model - un model de integrare mai strânsă cu alţi aliaţi şi parteneri, inclusiv NATO, ca un întreg - şi va influenţa planificarea strategică a SUA şi investiţiile viitoare. Susţinerea şi consolidarea acestor eforturi de cooperare va necesita un angajament comun şi investiţii în comun de ambele părţi ale Atlanticului. Care include angajarea Statelor Unite ale Americii într-o postură militară puternică în Europa. O postură întărită este apărarea europeană antirachetă, ca răspuns la ameninţările cu rachete balistice din Iran. În ultimele două zile am fost în Polonia, unde am reafirmat angajamentul Statelor Unite pentru implementarea acolo a arhitecturii de apărare antirachetă. Aşa cum preşedintele Obama a spus poporului american, în discursul său privind Starea Naţiunii, alianţa noastră cu Europa rămâne cea mai puternică pe care lumea a cunoscut-o vreodată.”

În concluzie, chiar dacă americanii, europenii şi ruşii vor o conducere puternică şi vizionară, fiecare în comunitatea unde locuieşte, euroatlantică sau euroasiatică, paşii spre înţelegerea reciprocă sunt mici, adumbriţi de perdelele de fum propagandistice, de care China nu se lasă impresionantă şi îşi continuă ofensiva economică şi demonstraţiile de forţă militară.

Iar dacă America vrea, în 2014, o renaştere transatlantică, atunci este cazul, printre altele, în relaţia bilaterală cu statul aliat numit România, ca să numească un nou ambasador la Bucureşti, a cărui primă conferinţă de presă să fie focalizată pe investiţiile economice avute în vedere în fiecare judeţ. Cele deja anunţate, dar numai parţial concretizate.