America, între „fuck the EU” şi „let’s rock, dear talibans”

Declaraţia, să-i zicem „nefericită”, a Victoriei Nuland, „doamna de granit” a diplomaţiei americane, care a şuierat printre dinţi o expresie deloc flatantă pentru Europa în timp ce discuta cu ambasadorul ţării sale la Kiev, Geoff Pyatt, despre posibilitatea de a ajuta la pacificarea Ucarinei, a stârnit în randurile sensibililor europeni sentimente dintre cele mai diverse: surpriză, consternare, furie, dar şi umilinţă.

Ştim că discuţia a fost mai mult ca sigur interceptată de unul dintre serviciile secrete ruseşti, probabil cu sprijinul „confratelui” ucrainean, şi mai ştim că dna Nuland nu e născuta alaltaieri, fiind un experimentat diplomat cu decenii de experienţă. De asemenea, dacă e să fim obiectivi, îi inţelegem şi dispreţul suveran faţă de UE, ca actor pretins global în politica externă şi de securitate.

 În ciuda forţei sale economice (pusă serios în discuţie de criza economică globală) şi a soft power-ului remarcabil, concretizat în valori şi norme extrem de atractive pentru alte zone şi popoare, UE nu reuşeşte deloc să îşi consolideze politica externă şi de securitate, să investească eficient în forţele militare de reacţie rapidă (precum Battle Groups) şi să aibă o strategie comună pentru marile dosare strategice cu care se confruntă. Din contră, pentru a îşi asigură securitatea se bazează din plin pe americani, evitând să îşi asume ceea ce dincolo de Atlantic se numeşte „burden sharing”. Iar dna Nuland e soţia şi mai faimosului Robert Kagan, istoric, strateg şi geopolitician american apropiat neoconservatorilor, părinte al faimoasei teorii că europenii trăiesc pe Venus şi americanii pe Marte. Un adept al ideii că declinul SUA nu e decât relativ şi nicidecum ireversibil, mai degrabă A« o alegere A» decât un element obiectiv şi exogen.

Prin urmare, distinsă doamnă nutreşte, probabil, deplina convingere că a avut norocul să se nască şi să slujească cea mai frumoasă, puternică şi mândră ţară de pe glob, apărătoarea binelui global şi garanta stabilităţii mondiale.

Aşadar, dacă veşteda şi neputincioasa Europă nu e capabilă să fie mai asertivă în Ucraina, în Moldova, ori în Georgia,  mai ales în dăuna Rusiei, dacă nu vine cu soluţii nici pentru Siria, Mali, Sudanul de Sud, dacă lasă ca bugetul militar al NATO să fie 75% american, atunci îşi merită soarta, ducă-se-n pustii, iar „fuck Europe” este pe merit!

Personal, nu mă simt deloc jignit, ci poate amuzat de expresia respectivă. Mai ales că a fost scoasă din context şi reprezenta o discuţie privată, nedestinata urechilor lungi şi iscoditoare ale presei.

Hai să vedem cine se declară indignat?  

Păi, începem lista cu Angela Merkel, cancelarul unei Germanii care a făcut tot ce a putut să nu participe în 2011 la campania NATO contra regimului Gaddafi în Libia şi a solicitat mereu ca trupele germane să fie trimise în cele mai „calme” locuri din Afganistan. O Germanie care posedă din plin tehnologii militare de vârf, are şi bani grămadă (cel mai mare excedent comercial dintre ţările UE), capital uman dara€¦nu trece dincolo de interesul naţional. Care interes îi dictează să nu irite Rusia prea tare, ci doar să îi amintească, uneori răspicat, să mai respecte şi drepturile omului. 

Tot iritat e şi distinsul Herman Van Rompuy, preşedintele „cu acte” al Consiliului European. Cel care nu e capabil - şi nu neapărat din vina lui -€“ să facă ordine în ograda zgomotoasă şi turbulentă a Uniunii. De asemenea, să ne slăbească cu sfântă lor indignare şi alte figuri „mărete” (a se cîţi insignifiante) ale UE precum baroneasa Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant UE pentru Politică Externă şi de Securitate. Un fel de ministru european de Externe, care, în afară faptului că are la dispoziţie Serviciul European de Acţiune Externă, nu controlează în niciun fel politicile externe ale celor 28 de state din UE.

Prin urmare, deşi le înţeleg frustrarea, izvorâtă din mult bun-simţ şi egală neputinţă, le transmit mesajul să ne lase mai moale cu lamentaţiile teatrale şi să se înveţe să „dea cu pumnul în masă”, la figurat, când se confruntă cu încăpăţânarea unor Merkel, Cameron, Hollande.

La o adică să le zică şi ei ceva inspirat din vorbele scurte şi fără ocolişuri ale Victoriei Nuland. O americancă get-beget, urmaşă colonilor sosiţi acum mai bine de trei secole, iniţial mai ales din Europa, oameni practici, nesofisticaţi, cu vorbă scurtă şi aspră. Şi - o altă mare calitate pentru o lume hobbesiana -  înarmaţi până în dinţi.

Iată că ei au clădit o superputere şi au modelat scena relaţiilor internaţionale într-un mod nevăzut de la Imperiul Roman încoace. Unipolaritatea sistemică (acum pe cale de a se eroda, prin ascensiunea Chinei, Indiei, Braziliei etc.) se datorează, aşadar, urmaşilor unor pistolari duri, practici, dispuşi să îşi rişte viaţa şi să scoată bani din buzunar, ca să construiască „visul american”. Iar când ceva nu mergea şi visul se împotmolea în noroi, bravii coloni şi cowboys strigau fuck ... şi o luat de la capăt. Aşa că şi europenii noştri, atât de buni la vorbe îmbârligate, dar atât de neputincioşi când e să construiască un actor global de politică externă şi o putere militară reală, ar trebui să înveţe să înjure şi să se pună pe treabă. Pentru că Rusia nu va da înapoi la vorbe politicoase şi la zâmbete diplomatice. Moscova ascultă atât de vocea interesului naţional cât şi de glasul raţiunii, care îi spune să nu calce pe bombeu pe cei care o pot înfrunta cu succes. Aşa că strategia verbală marca Nuland ar putea da roade acolo unde diplomaţii fără vlagă şi tupeu din Serviciul de Acţiune Externă al UE se fâstâcesc ca fetele mari când văd cât de greu e să ai acces la Ucraina. La grădina din spate a Rusiei, statul-tampon fără de care Moscova simte că e din nou vulnerabilă la agresiuni din exterior, ca în secolele precedente.

Rock şi heavy metal pentru torturarea musulmanilor din Guantanamo  

O altă faţă nebănuită a Amercii a ieşit la iveală când s-a aflat că formaţii de rock şi heavy metal de dincolo de Atlantic vor să dea în judecată guvernul SUA şi să îi ceară daune pentru că s-a aflat că muzica lor a fost folosită la torturarea prizonierilor de la Guantanamo. Musulmani pioşi şi cu bărbi stufoase, din care unii visau să arunce în aer Penatgonul, Casa Alba, Statuia Libertăţii, alţii poate că sunt inocenţi, însă au ajuns să asculte la volum maxim decibelii grupurilor legendare Metallica, Rage against the Machine, REM etc. (FOTO Reuters)

 Minunată muzică, am ascultat-o cu drag în anii facultăţii, mă delectez cu ea şi acum, aşa încât mă întreb de ce oare e considerată tortură? Ah, pentru că e vorba de oameni din alt spaţiu cultural, de inşi care cred că Profetul le permite să asculte doar muzică arăbească aşa cum se cântă în deşertul saudit acum peste 1 400 de ani? Păi atunci de ce nu călătoresc aceşti oameni doar cu cămile? Pentru că Profetul nu cunoştea avionul, automobilul. Omeneste, îmi e milă de ei că sunt, se zice, „îndopaţi” cu cotlete de porc, puşi în genunchi lângă câini lupi (iar musulmanii pioşi consideră patrupedele porcine şi canine ca animale impure) şi lăsaţi să se „delecteze” cu Metallica. Însă, faţムde ceea ce au pătimit martirii noştri -€“ Maniu, Mihalache, Brătianu -€“ în închisorile comuniste, tratamentul aplicat la Guantanamo e peace of cake!

Sărmanii mâncau arpacaş şi stăteau izolaţi în celule în care singura „muzică” era chiţăitul şoarecilor. Dacă distinşii bărboşi au visat să detoneze bombe în ţările creştine, atunci, din partea mea, lasă să asculte rock şi heavy metal până ajung să cunoască cap-coadă toate albumele Metallica. Şi le doresc celor care vor fi eliberaţi ca, odată ajunşi acasă sau în alte state care îi vor primi, să fredoneze hituri precum Nothing else metter, Enter Sandman şi Creeping Death până vor simţi că fără ele nu pot trăi!

Cât despre membrii acestor formaţii rock, am o nelămurire. De ce îşi imaginează că muzica lor e destinată doar celor care vor să o asculte din drag? Celor deja atraşi de stilul lor? Oare ce plăcere poate fi mai mare decât să ştii că ceva produs de ţine e ascultat şi de cei care vor răul civilizaţiei tale, de cei care vor să îţi distrugă valorile? Cât mi-ar plăcea şi mie să ştiu că textele mele de politologie sunt ascultate, fie şi cu forţa sau mai ales astfel, de toţi „inamicii” mei reali şi virtuali? De politicienii corupţi, demagogii de la unele televiziuni-pubelăƒ, afaceriştii veroşi, şi de toţi bandiţii „publici” care zi de zi ne lasă mai săraci şi mai trişti? Le-aş citi non-stop până i-ar lua cu frisoane şi s-ar rostogoli, rugându-mă să mă opresc. Prin urmare, dragi cântăreţi de la Metallica, să fiţi mândri! În fine, sunteţi nu doar frumoşi, magici ci şi utili. Muzica voastră contribuie şi la scopuri geopolitice ambiţioase. Iar voi sunteţi americani, deci se presupune că şi patrioţi, nu? Aferim!

Ca sa ajung si la concluzie: când eşti superputerea mondială, iar aliaţii tăi sunt sărmani pitici care, în afară de vorbe frumoase nu fac mai nimic, când te confrunţi cu adversari dornici să se sinucidă detonând bombe în oraşe, ce rost are să fii politicos? Nu e mai bine să arunci si o sudalmă, să dai drumul şi la o melodie de rock îndrăcită? Până la urmă cam totul ţi se iarta. Cu condiţia să rămâi… number one!

Articol publicat pe lapunkt.ro.