America exersând ridicarea din genunchi

0
0
Biden

Tripla cădere în genunchi a lui Biden pe scara avionului a stârnit furtuni de ironii. Mai remarcabilă e dubla tentativă, simultană, a diplomaţiei americane, de a se ridica din genunchi şi a se măsura cu Rusia şi China.

Năruiri, alunecări şi repetate prăvăliri nefericite în genunchi, precum prăbuşirea preşedintelui american pe scara ducându-l la avionul prezidenţial pompos numit Air Force One, par simple, banale şi insignifiante accidente, dar în fapt nu sunt de colo. Într-o lume a imaginilor şi a comunicărilor globale, în care tiranii decid adesea sub imperiul emoţiilor lor şi al unor stimuli frivoli, evenimentele cu amplă vizibilitate şi încărcătură simbolică nu sunt de subapreciat. 

Chiar şi în termeni de soft power, un preşedinte american vârstnic, despre care se spunea oricum că ar avea carenţe de atenţie şi probleme cognitive şi care, vizibil, nu se prea ţine bine pe picioare, astfel încât preopinenţi transmit pe Twitter mesaje virale nu atât despre Air Force One, cât despre ”Chair Force One”, iscă nu doar zâmbete condescendente sau hohote de râs, ci, totodată, şi notabile probleme superputerii.

Când francheţea se substituie ipocriziei politicianiste

Or, mai remarcabilă decât împleticirea pe scara avionului prezidenţial a seniorului aflat doar de câteva luni la cârma SUA ar trebui să fie continuitatea materializată în efortul politicii lui externe, care prelungeşte decizia predecesorului său republican, Trump, de a ridica America din genunchi în faţa unor regimuri autoritare şi totalitare. 

În ciuda gafelor şi disonanţelor sale cognitive şi în pofida declanşării unei crize a migraţiei la frontiera de sud a ţării pe care o conduce, liderul Casei Albe e de salutat şi lăudat, înainte de orice, pentru candoarea cu care l-a descris recent pe omologul său rus. Potrivit lui, Vladimir Putin e un ”killer devoid of a human soul”. Un ”asasin fără suflet”. 

Sinceritatea ieşită din comun a părerii sale despre ţarul kaghebist ar putea avea un impact major. Nu doar asupra raporturilor dintre Washington şi Moscova, dintre lumea liberă şi sfera dictaturilor. Nu doar asupra familiilor victimelor regimului rus răpuse ori miraculos rămase în viaţă, gen Politkovskaia, Magnitsky, Litvinenko, Nemţov, Skripal, Navalnîi şi alţii. Ci şi asupra lumii în genere. Căci e una devastată de dezorientare. 

Au alimentat deruta decenii de aşa-zis ”pragmatism” şi de ”realpolitik” mascând prost laşitatea occidentală, inepţia, cinismul, lăcomia şi împăciuitorismul unui vest care, pavăză setei sale de profit, a stăruit să vrea să creadă, cu orice preţ, în ”schimbarea şi ameliorarea prin comerţ” a tiraniilor. 

Or, în acest joc al angajărilor necondiţionate, s-au bulversat şi modificat, cum just nota un observator avizat, mai degrabă societăţile deschise, decât dictaturile şi regimurile totalitare, China imprimându-le statelor apusene, tot mai accentuat, propriile ei tendinţe amorale şi autoritare.  

Face, deci, bine să se audă că America îi spune clar şi răspicat adevărul gol goluţ tiranului rus. Pe care cecurile în alb primite complet nejustificat de la administraţiile Obama şi Bush l-au împuternicit, între multe alte nefăcute, să intervină în Siria de partea unui criminal în masă, ca Assad, iar apoi să invadeze Ucraina, anexându-i largi hălci de teritoriu.     

China, SUA şi efectele revenirii Americii la rectitudine morală

Nu mai puţin înviorătoare e achitarea cu sec a pretenţiilor şi cacialmalelor Chinei comuniste. Care s-a obrăznicit la întâlnirea bilaterală, sino-americană, de la Anchorage. În Alaska, Beijingul a încercat să profite de caii mari pe care e propria economie în faţa unei Americi înglodate în datorii, ce-şi permite, vai, să încerce să faţă faţă crizei corona cu metode stângiste, contractând debite noi, pe cât de enorme, pe atât de oneroase, în condiţiile în care principalul creditor al Statelor Unite e Beijingul. 

Or, Chinei comuniste nu i-au scăpat nici semnele de vădită slăbiciune politică internă, lansate de o democraţie americană aflată de ani de zile în rapid şi pronunţat declin.  

În consecinţă, mai marele diplomaţiei chineze, Yang, şi subalternul său, ministrul de externe Wang, au proferat acuze dure, extrase din panoplia propagandistică a extremei stângi americane, spre a înfiera o Americă structural, chipurile, ”rasistă” şi a bara reproşurile net mai întemeiate la adresa Chinei, articulate de omologii lor americani în frunte cu Anthony Blinken. 

Or, şeful Departamentului de Stat a avut perfectă dreptate să afirme că regimul chinez ameninţă ”ordinea bazată pe reguli, prin care se menţine stabilitatea mondială”. În cele două zile ale confruntărilor şi discuţiilor bilaterale din Alaska, Blinken şi-a exprimat şi ”marea îngrijorare” generată de tratamentul aplicat de China uigurilor din provincia Xinjiang, de crescânda influenţă şi presiune a regimului comunist asupra Hong Kong-ului, de atacurile cibernetice ale Chinei, precum şi de necinstitele practici comerciale ale imperiului de mijloc. 

Conflictele bilaterale privesc desigur şi atitudinea Chinei faţă de aliaţii regionali ai SUA. Politicile şi metodele în chestiune includ ceea ce Washingtonul califică drept ”agresivitatea”, ”represiunea” şi ”expansionismul” comuniştilor chinezi în varii zone, inclusiv în Marea Chinei de Sud şi de Est, care sperie pe bună dreptate, între altele, şi Taiwanul, şi Japonia. Extrem de asertiva şi agresiva politică externă a Beijingului alarmează însă şi multe alte ţări asiatice, mari, mici şi mijlocii, de la Filipine la Indonezia şi de la Vietnam şi India la Malaezia şi Brunei.

America şi aliaţii ei

America şi sprijinul politic, economic şi militar american sunt sursa singurei speranţe de independenţă a acestor state. Fermitatea afişată de Blinken şi de consilierul de securitate al lui Biden, Sullivan, e admirabilă şi întăreşte această nădejde, rău zdruncinată de previziunea unor observatori, potrivit cărora diplomaţia americană riscă să revină grabnic la obiceiul administraţiei Obama de a-i vexa pe aliaţii SUA şi de a le gratifica duşmanii. Dar cât de realistă e speranţa în cauză? 

Cu o floare nu se face primăvară. Fie şi salutară, posibila revenire a SUA în arena clarităţii morale riscă să nu fie foarte credibilă. Ce soft power mai poate proiecta America lui Biden, câtă vreme elita ei militară se vede sistematic denigrată de cea politică? Iar cea intelectuală e tot mai ispitită ori împinsă să îmbrăţişeze politici identitare şi poziţii progresiste extreme, cu tot cu accentele lor anti-americane, derapajele în ideologie radicală, stângism anti-capitalist şi extremism, fiind izvorul unor interminabile sfâşieri politice şi culturale.

În confuzia şi haosul ei axiologic, moral şi politic actual, America şi, odată cu ea şi aliaţii ei, riscă să se împiedice şi să prăvălească în genunchi la orice pas, chiar dacă Statele Unite şi lumea încă liberă ar fi conduse de un tânăr preşedinte şi comandant suprem stăpânindu-şi la perfecţie nu doar facultăţile cognitive, ci şi motilitatea şi motricitatea.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite