Amânarea Paştelui şi a unui război pripit

Kim Jong-Un, conducătorul suprem al Coreei de Nord         FOTO: Reuters

Înainte de 1989, când nu ştiam mai nimic despre ce se întâmplă în lume, fără Internet, fără globalizare, dar cu „antenă de bulgari”, mă simţeam mai în siguranţă. Trăiam sub dictatură, dar când mai aruncam câte o privire peste graniţă, constatam că echilibrul planetei, asigurat printr-o confruntare surdă a marilor puteri, părea mai solid ca acum.

Poate şi din cauză că trecuseră două războaie mondiale cu orori de nedescris, iar bombardamente ca cele de la Hiroşima şi Nagasaki păreau că nu vor mai reveni vreodată. După asemenea evenimente tragice, ca un ocean după furtună, mapamondul părea hotărât să intre într-o perioadă de linişte cel puţin relativă, dar cu altfel de războaie, economice, în care bomba sau racheta nucleară trec în planul al doilea.

În ce mă priveşte, inclusiv pământul pe care păşesc mi se pare uneori un fel de plastelină în faţa unui posibil conflict nuclear.

Acum cu NATO şi UE la uşă sau în curte, aflăm la tot pasul că pacea lumii, liniştea relativă de atunci, este într-un pericol permanent. În ce mă priveşte, inclusiv pământul pe care păşesc mi se pare uneori un fel de plastelină în faţa unui posibil conflict nuclear, care îmi aminteşte de cutremurul din 1976, când îmi era teamă ca talpa piciorului meu să nu se afunde cu tot cu trup în hăuri deschise ad-hoc.

De unde vine acest sentiment de nesiguranţă? Recurg la un singur exemplu, din mai multe care îmi dau târcoale. De ceva timp, pe scena politică internaţională îşi face loc cu coatele un nou actor, până acum nebăgat în seamă.  Tânăr, rotofei prea de tot pentru vârsta lui, cu fălcuţe atârnânde, este dornic de afirmare, cu orice preţ.

Îşi doreşte în mod obsesiv să fie cunoscut mai bine, temut, respectat, să vorbească mass-media de el pe toate paginile, de dimineaţa până seara. De ce? Pentru că el este „marele”, „unicul”, „luminosul”, „viteazul” etc., epitete folosite doar în ţara lui, iar peste graniţele acesteia invocatele sale trăsături sunt văzute exact pe dos.

Vrea să pară fioros, dar când porunceşte să fie filmat cum mânuieşte un pistol, e stângaci, se face de râs.

Are în subordinea lui o armată uriaşă şi un popor cam tot cât armata de mare. Se cheamă că este şef de stat, care moşteneşte puterea de la tatăl său, care tată a primit-o de la bunicul celui aflat azi la putere. Când înaintaşul murea, îi spunea urmaşului: „Ia şi tu ţara asta de la mine, dar ai grijă să o conduci la fel, mai precis prin dictatură!”. „Adică, ce să fac?” , „Îi aliniezi pe toţi, îi înfomefezi, apoi vă înarmaţi până în dinţi pentru a vă putea lupta cu duşmanii poporului nostru”. „Cine sunt aceştia?”,  „Americanii şi toţi ceilalţi”.

  Jucăria lăsată de bunicul şi de tatăl lui, perfecţionată, trebuie folosită, că altfel rugineşte, nu?

Cu asemenea sfaturi, „luminosul” şi-a început cariera internaţională, ameninţând în stânga şi în dreapta, dar mai ales pe americani. Cică, are el nişte rachete, că, dacă apasă pe un buton, pleacă alea fâşâind prin aer până la aceşti americani, pe care urmează să-i facă praf. Jucăria lăsată de bunicul şi de tatăl lui, perfecţionată, trebuie folosită, că altfel rugineşte, nu?

„Ok, dar ai vreun motiv serios să foloseşti bombardeaua asta?”. „Nu, dar dacă am realizat-o atât de greu, cu poruncă de la bunică-meu, ce să fac, s-o ţin degeaba pe lângă casă?”. „Dar poporul tău, despre care se spune că trăieşte la limita sărăciei, ce zice, e de acord?”. „Poporul meu e fericit, plânge şi râde la comandă, spune şi face ce vreau eu!”.
 

În urma acestor dialoguri închipuite, desprinse tot din realitate, imaginaţia mea o ia razna. Încep să cred că, într-o dimineaţă, băiatul ăsta se scoală cu fundul în sus şi dă fuga-fuguţa la butoane, gâfâind din cauza supraponderalităţii sale, ca să apese taman pe acestea, apoi se aude fâşâitul acela îngrozitor, ce urmează îmi aminteşte iar de Hiroşima şi Nagasaki, iar pielea de pe mine parcă se buburuzeşte...
 

Apoi, îmi este teamă că şi cel bombardat ripostează, că în ajutorul lui sar alţii şi iese o bătaie în toată regula, aşa cum se întâmpla în copilărie la o cârciumă din sat, când aburul alcoolului lua foc în capul beţivanilor, înfierbântaţi ca ”luminosul” nostru, aflat în căldurile războiului.
 

De aceea, eu, chiar dacă sunt cetăţean european, deci UE, inclusiv NATO şi mă aflu departe de locul în care s-ar urzi un nou rezbel, nu mă mai simt în siguranţă când văd că pacea lumii atârnă de un fir de aţă, iar la capătul firului se află o persoană care trăieşte într-o realitate paralelă. Am ales cuvintele cele mai elegante pentru a spune de ce suferă această fiinţă, dar diagnosticul bolii lui este este mult mai dur, iar boala pare a fi incurabilă.

„Oameni buni, Paştele se amână cu două zile deoarece preotul nostru a răcit şi are tempratură!”

„Atenţie, toate ambasadele străine să-şi retragă personalul până la data de..., noi nu mai răspundem de siguranţa lor!”. Data aceea limită a trecut. Ea a existat doar în mintea belicosului. Rezbelul s-a amânat. Întâmplarea aceasta îmi aminteşte de un dascăl de biserică, bine aghezmuit, care i-a anunţat pe sătenii veniţi să participe la slujba de Înviere: „Oameni buni, Paştele se amână cu două zile deoarece preotul nostru a răcit şi are tempratură!”

Pentru moment, imaginea cu apăsatul pe butoane, fâşâitul rachetelor şi ciuperca nucleară dispare din imaginaţia mea. Pe locul gol, apare alta, cu nişte şefi de stat şi ţări puternice, care se uită de sus la acest „luminos” şi se întreabă: „Oare ce vrea băiatul ăsta, de ce nu se astâmpără?”

Probabil unii nu se întreabă deoarece ei sunt autorii morali şi nu numai, ai înarmării tinerelului şef de stat. Stop cadru: mai multe capete sus-puse, aplecate spre obrajii dolofani ai indisciplinatului, arătând mirare, consternare, ironie şi furie. Atitudinea lor are ceva din privirea unei feline masive aflată la pândă. Nu era mai bine pentru cel privit să stea în banca lui, să fie cuminte?