Alien(are)

Am participat, pe întâi martie, la conferinţa de închidere a proiectului Băncii Mondiale - Analiza independentă privind eficienţa sistemului judiciar din România.

(Conferinţele nu te ajută mult la soluţionarea problemelor legate de mărţişoare. Eternul feminin te aşteaptă oricum după colţ.)

În urma analizei, Banca Mondială a observat (citez aproximativ) că există posibilităţi considerabile de îmbunătăţire a gestionării resurselor actuale (umane, financiare, tehnologia comunicării şi informaţiilor etc.) pentru ca sistemul să poată beneficia de „perfomanţă optimizată”. Totuşi, atât judecătorii cât şi procurorii depun prea mult efort în cazul unor domenii cu prioritate scăzută, nefiind capabili sau dispuşi să delege multe dintre sarcini personalului din subordine. În plus, sistemul acceptă prea multe speţe minore. Absenţa unor filtre adecvate de soluţionare a speţelor neimportante într-un ritm mai rapid, printre altele, nu ajută sistemul să folosească resursele în serviciul priorităţilor. Pentru acest lucru sunt necesare modificări legislative.

S-au observat deficienţe în domeniul standardizării şi al aplicării standardelor. Schimbările legislative introduse recent trebuie monitorizate.

Acestui sistem, spune Banca Mondială, îi lipseşte un proces adecvat de analiză a performanţei sectorului, de identificare a problemelor şi a cauzelor, şi de dezvoltare a instrumentelor de soluţionare a acestora. Cu foarte puţine excepţii se pare că pentru îmbunătăţirea performanţei în sectorul juridic (privit în ansamblul său) nu este nevoie de resurse suplimentare. Este, mai degrabă, o nevoie imperioasă de introducere a unei abordări strategice în managementul şi planificarea sectorului, astfel încât resursele disponibile să fie folosite cât mai eficient.

Urmează o serie de recomandări privind priorităţile, managementul, informatizarea şi bazele de date, raportul resurse – priorităţi, monitorizarea, schimbările legislative etc.

Concluziile şi recomandările raportului (deşi inexacte sau incomplete pe alocuri) au fost, în mare măsură, de bun simţ. Însă lipsite de prospeţime pentru unul care îşi dă întâlnire cu sistemul în fiecare zi şi care îşi bea cafeaua la munca de jos.

Câteva reacţii au avut de asemenea, în diferite proporţii, doze de bun simţ. Nu pe acestea vreau să le comentez. Poţi să fii de acord într-un fel sau altul cu Banca Mondială. Poţi, pe de altă parte, să pui sub semnul întrebării rostul unui astfel de proiect şi consecinţele sale practice. Te poţi minuna în faţa bugetului. Poţi comenta, e normal să o faci. Întrebările sunt bune iar dialogul autentic nu te omoară.

Altfel de reacţii te fac să ciuleşti, cu durere, urechile. Două feluri de reacţii; ambele stârnesc senzaţii de tip deja-vu.

Felul 1: Banca Mondială are atât de multă dreptate încât noi – unii dintre noi - am implementat deja în ramura noastră de activitate concluziile şi recomandările instituţiei internaţionale încă înainte ca acestea să fie formulate. În consecinţă, măsurile noastre anticipative, vizionare chiar, şi finalizarea proiectului s-au întâlnit într-o minunată armonie. Mulţumim Băncii Mondiale. Şi tot aşa vom continua.

Felul 2: Banca Mondială greşeşte flagrant în raport cu noi – cu unii dintre noi pentru greşelile altora dintre noi - şi cu ramura noastră. Ceea ce nu este normal, pentru că noi – cei din prima categorie de noi – am făcut tot posibilul, însă ceilalţi dintre noi au fost realmente obtuzi. De unde situaţia în care am ajuns noi de a fi criticaţi în mod eronat fără a fi vinovaţi. În acest context suntem practic obligaţi să punem pe masă, teatral, dovezile care arată irefutabil că avem dreptate.

Pe scurt, fie mergem până la moarte cu Europa şi cu Mondialul, asumându-ne rolul important în istoria lumii, fie le întoarcem spatele cu demnitate pentru că străinii mint cu neruşinare când vine vorba de noi.

Şi folosim argumente consacrate demult, când socialismul îşi compara „realitatea” ideală cu realitatea concretă a occidentului. Şi ieşea de fiecare dată câştigător. La fel de logic precum chipul lui Stalin pe o bancnotă de 100 de dolari.

Curios şi paradoxal este că în ambele tipuri de reacţie, de argumentare, succesele şi meritele ne aparţin fără niciun dubiu nouă.

Vechile obiceiuri se uită greu. Îşi fac loc, îşi schimbă hainele sau chipurile (din cochetărie măcar te înfăţişezi sub un chip mai tânăr) dar locuiesc în continuare, parazit de confortabil, în noi. Te cuprinde o senzaţie de science-fiction, când un „ceva” extraterestru se insinuează să locuiască în oameni. Nu le schimbă forma, culoarea pielii, vârsta sau sexul (poate uneori privirea). Îi mănâncă doar, îi macină cu răbdare pe dinăuntru. Generaţie după generaţie.

Încă o dată ne lipseşte echilibrul. Ceea ce vine din afară (din Europa, din lume, de aiurea) este fie foarte bun, fie foarte rău. Nuanţele nu ne sunt utile, ne împiedică să „dezbatem”. Să ne punem pe tapet „adevărurile”. Cucerim neostoiţi polii, extremele, în timp ce ecuatorul ne rămâne străin. Undeva este o ruptură. Între „dezbatere” şi realitate. O falie în care se îneacă toate nuanţele. Cu îndoilelile şi cu semnele lor de întrebare. Cu bunul lor simţ.

Este aceeaşi ruptură pe care o simţi în România mergând, în fiecare zi, pe stradă. Decorul arată occidental: magazinele (inclusiv, sau mai ales, cele de fiţe), băncile, firmele comerciale, unele instituţii chiar, expoziţiile, librăriile. Oamenii de pe stradă ne trădează însă. Lipsesc de cele mai multe ori relaxarea, buna dispoziţie, bunăvoinţa. Privirile sunt agresive sau cel puţin bănuitoare, gesturile furioase şi bruşte, claxoanele lipsite de îngăduinţă şi de răbdare (sunt nevoit să mă includ câteodată aici).

În rest, succese în ramură! Deşi pare mai degrabă o urare sau un slogan pentru spânzuraţi.