Alexandru Dragomir despre politica (noastră)

Din păcate, puţini ştiu cine a fost Alexandru Dragomir. Absolvent de drept şi filozofie al Universităţii din Bucureşti (1933-1939), apoi doctorand al lui Martin Heidegger la Freiburg im Breisgau, iar după 1948 (pînă la moarte, 2002) supravieţuitor, în anonimat, al unui regim sub care n-a socotit de cuviinţă să profeseze intelectualmente.

Articol preluat din Dilema Veche

A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu formaţia sa, dar a continuat să „filosofeze“ „clandestin“, pentru sine, umplînd caiete întregi de analize şi reflecţii metafizice, fără cea mai mică intenţie de a le face publice. Nimeni, în cultura noastră, n-a lucrat cu atîta graţie, în pură gratuitate, pentru idee. L-am întîlnit prin prietenul lui, Constantin Noica, şi am beneficiat, împreună cu alţi cîţiva amici, de o sumedenie de seminarii private pe teme sau texte care îl preocupau. (Pentru un portret mai amănunţit al lui Alexandru Dragomir, vezi Dilema veche, nr. 665, 11 noiembrie 2016.) Abia după dispariţia sa, Gabriel Liiceanu, însoţit, uneori, de cîţiva mai tineri colaboratori, a editat, cu mărinimoasă acribie, textele rămase din strădania sa de o viaţă. Dintr-unul din volume (Meditaţii despre epoca modernă, publicat la Humanitas, în 2010, de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă) am extras, mai jos, cîteva fragmente (indicînd pagina). Sînt comentarii scrise după 1989, ca martor discret (melancolic sau amuzat) la comedia politică autohtonă. Sper ca cititorul să fie ispitit să citească şi celelalte volume ale dlui Dragomir. În ce mă priveşte, mă socotesc mai mult decît norocos că l-am cunoscut personal, ca şi pe Constantin Noica, Alexandru Paleologu, P. Benedict Ghiuş, N. Steinhardt, Sergiu Al-George, Andrei Scrima, Mihai Şora, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Petru Creţia. Nu ştiu ce-aş fi devenit fără ei şi nu ştiu cum se descurcă tinerii de azi fără asemenea întîlniri transfiguratoare...

Democraţia greacă (ateniană):

1. Demos-ul (Poporul) votează pe „cei mai buni“ (aristoi), adică votează (alege) aristo-cratos – aristocraţia (puterea celor mai buni). Nu procedural, ci însăşi convingerea politică a alegătorilor este că trebuie să aleagă pe cei mai buni, fiindcă cei mai buni trebuie să guverneze. Aşadar, aristocraţie.

Rezultă că democraţia este sistemul politic care instaurează aristocraţia.

2. Alegătorii nu-i votează (aleg) pe cei realiter (în fapt) cei mai buni, ci pe cei care cred ei că sînt cei mai buni.

3. Astfel, de vreme ce nu sînt votaţi cei mai buni, ci cei despre care se crede (doxa – opinie) că sînt cei mai buni (aşadar se opinează), rezultatul este o oligocraţie (puterea celor puţini), iar guvernarea este una oligarhică.

4. Oligarhia, nefiind domnia celor mai buni, ci doar domnia celor puţini (aleşi după opinie) asupra celor mulţi, duce la o progresivă înrăutăţire a situaţiei statului, la un dinamism descendent.

5. Înrăutăţirea merge pînă la conflictul dintre oligoi (cei puţini) şi demos (popor), „rezolvat“ fie prin tiranie, fie prin răsturnare, noi alegeri şi istoria se ia de la capăt. (op. cit., p. 198). 

● Mafia politică urmăreşte acapararea puterii politice în vederea acaparării puterii economice care, odată realizată, va domina puterea politică. Are avantajul că tinde să promoveze o economie capitalistă şi dezavantajul că puterea economică este înţeleasă în stil comunist, ca privilegiu al unei clici organizate. (op. cit., p. 208)

● Guvernările noastre merg la fel de prost ca orice întreprindere de stat. (op. cit., p. 163).

● Politicienii noştri: cîntăreţi de operetă care se-ncearcă în operă. (op. cit., p. 164).

● Înainte eram mărginaşii Europei, acum sîntem mahalagiii ei. (op. cit., p. 203).

● Alţii mor, alţii sînt vinovaţi, alţii sînt caragialeşti, alţii sînt proşti. (op. cit., p. 163).

● În politica noastă actuală, trăim cu credinţa că rezolvăm totul raţional, cînd în realitate raţiunea (gîndirea) politicienilor este ori schiloadă, ori aservită intereselor, iar poporul apreciază afectiv, după mentalitate, oricum, dar nu raţional. (op. cit., p. 211).

● Dialog: Cele două extreme ale sale: cei cu care nu se poate dialoga şi cei cu care – fiind de aceeaşi părere – n-ai ce dialoga. (op. cit., p. 209). 

A (re)citit pentru dvs.
Andrei Pleşu

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro