Alegerile prezidenţiale din 2019 - prima rundă la Ierusalim, Washington şi Bruxelles

0
0

În politica externă românească apar periodic anumite teme în legătură cu care, inevitabil, este nevoie de asumarea unui punct de vedere care nu poate satisface simultan Uniunea Europeană şi SUA. Cele două obiective fundamentale de politică externă ale României, necesitatea de a aborda un comportament fundamental pro-european şi cea a dezvolta Parteneriatul Strategic cu SUA, nu pot fi avute în vedere uneori simultan.

De la venirea la putere a guvernului PSD-ALDE în decembrie 2016, temele de politică externă au fost întrucâtva convergente între majoritatea guvernamentală şi Preşedintele României. Nu au fost foarte multe teme importante pe agendă, iar divergenţele UE-SUA s-au manifestat în domenii oarecum ezoterice pentru România (TTIP). A existat un moment în care deosebirile Guvern-Preşedinte ar fi putut să fie exacerbate, participarea la iniţiativa Summitul Celor Trei Mări care a avut un moment de vârf prin participarea Preşedintelui Trump la summit-ul de la Varşovia în iulie 2017. Cum România a anunţat că doreşte să găzduiască al treilea summit al acestei iniţiative, dezbaterea publică s-a estompat. Între timp, Liviu Dragnea a devenit din ce în ce mai convins să candideze la alegerile prezidenţiale din 2019, iar iniţiativele SUA care nu sunt convergente cu poziţia Franţei sau Germaniei s-au înmulţit. Un conflict major Dragnea-Iohannis pe teme de politică externă devenise astfel oarecum inevitabil.

Liviu Dragnea are în prezent un obiectiv foarte clar: subminarea poziţiei Preşedintelui ca principal actor de politică externă. Demersul său este însă foarte riscant, încât această subminare trebuie să aibă efecte la nivelul personal al lui Klaus Iohannis, fără a afecta prerogativele prezidenţiale în sine. Liviu Dragnea nu este Erdogan care a transformat instituţia prezidenţială în una puternică ulterior preluării funcţiei, după ce transformase poziţia de prim-ministru într-una importantă pe durata mandatului său, nu este nici fostul preşedinte şi prim-ministru al Armeniei Sarkissian care a încercat aceeaşi transformare de regim, în funcţie de interesele sale personale. Liviu Dragnea este adeptul unui regim semi-prezidenţial. Vrea să fie ales şi să conducă cu ajutorul unei majorităţi parlamentare cu care să nu fie în conflict. Dorinţa sa este ca Preşedintele Iohannis să nu îşi exercite prerogativele constituţionale, pentru a arăta că acesta nu mai merită un al doilea mandat. Justiţia, politica externă, elaborarea de strategii etc. - toate aceste domenii sunt subminate sistematic. Terenul pare a fi fertil - Iohannis este adeptul unui regim semi-prezindenţial parlamentarizat, modelul său nu este cel al „preşedintelui-jucător”.

Accentul pe mutarea Ambasadei României la Ierusalim este tema perfectă pentru a submina prerogativele constituţionale ale Preşedintelui Iohannis şi pentru a diviza opoziţia.

Pentru a conta în alegerile prezidenţiale, nu este suficient să fii mai bun sau mai activ decât adversarul prezumtiv şi nici măcar să fii sprijinit de o forţă politică redutabilă. Întrucât există două tururi de scrutin, iar adversarii se pot replia în spatele unui adversar în turul doi, este nevoie de dezbinarea totală a forţelor politice care îl sprijină pe contracandidat. Această dezbinare poate fi produsă cel mai eficient prin preluarea temelor adversarului. Este cea mai sigură strategie, cea care nu dă greş niciodată. Liviu Dragnea s-a arătat un susţinător al referendumului pentru familia tradiţională; a declarat că susţine Unirea Basarabiei cu România; susţine mutarea Ambasadei României la Ierusalim.

Toate aceste teme, susţinute în mod tradiţional de partidele de centru-dreapta, sunt preluate de un partid de stânga. Testul major al partidelor de centru-dreapta din România este de a afirma cu tărie valorile pe care le promovează, conjunctural, chiar adversarii lor ideologici. Aceste teme au generat clivaje în interiorul PNL, PMP, USR şi al partidului domnului Cioloş (denumirea sa fiind destul de ezoterică). O opoziţie divizată pe marginea temelor sale fundamentale este obiectivul central al lui Liviu Dragnea pentru a împiedica o coagulare a opoziţiei în turul doi al alegerilor prezidenţiale.

Din această perspectivă, accentul pe mutarea Ambasadei României la Ierusalim este tema perfectă pentru a submina prerogativele constituţionale ale Preşedintelui Iohannis şi pentru a diviza opoziţia.

Tema este complicată şi greu de explicat. Pentru a te poziţiona pe această temă, trebuie cunoscută îndeaproape istoria conflictului din Orientul Mijlociu din 1948 până în prezent. Tradiţional, cauza palestiniană a fost îmbrăţişată de stânga, din Europa şi din SUA, în timp ce cauza Israelului a fost tema favorizată de centru-dreapta. Clivajul nu este aşadar între UE şi SUA, ci unul preponderent ideologic. Sunt aduse în discuţie rezoluţii ale Adunării Generale ONU dar se trece cu vederea că acestea erau rezultatul convergenţei între statele foste comuniste şi mişcarea de non-aliniere. Se vorbeşte despre consensul diplomaţiei UE împotriva oricărei mutări a ambasadei unui stat membru UE la Ierusalim dar se uită că doamna Mogherini face parte dintr-un partid de stânga din Italia (Partidul Democrat) care recent a suferit o înfrângere umilitoare în faţa populiştilor de toate orientările.

Liviu Dragnea a dorit şi a reuşit să folosească tema în interesul candidaturii sale din 2019.

România a reuşit să treacă cu bine testul mutării ambasadei la Ierusalim în decembrie 2017, abţinându-se de la votul în cadrul Adunării Generale ONU împotriva acestui gest al SUA. Atunci a funcţionat un consens la nivel de Preşedinte-prim-ministru-ministru de Externe, iar datorită acestui consens s-a ajuns la varianta abţinerii. Acum, acest consens nu mai există. Liviu Dragnea a dorit şi a reuşit să folosească tema în interesul candidaturii sale din 2019. Pentru a submina poziţia Preşedintelui, documentul care sintetiza starea de fapt şi avea în vedere mutarea ambasadei nu a mai fost trimis la Administraţia Prezidenţială pentru consultare, ci a fost discutat în Guvern. Nu este clar până în prezent dacă a existat sau nu un vot formal la nivelul Guvernului pentru aprobarea aşa-zisului Memorandum. Nu ştim ce s-a discutat, deoarece nimeni nu a cerut stenograma şedinţei. Guvernul nu putea să îl adopte deoarece, potrivit legii sale de organizare, nr. 90/2001, nu emite acte cu această denumire. Memorandumul nu poate fi cerut pentru a fi dezbătut public, întrucât prim-ministrul declară că a fost secretizat. Preşedintele îl poate desecretiza însă doar teoretic, din moment ce respectivul Memorandum nu a ajuns la el. Fiind secretizat, nu poate fi solicitat pe baza legii accesului la informaţii publice. Memorandumul este un act sui generis pe care îl pot vedea doar cei iniţiaţi. Mulţi au căzut în capcana de a crede că poate fi sesizată CCR pentru un conflict de natură constituţională între puterile statului. Care ar fi atunci obiectul acţiunii? Un act secretizat de Guvern faţă de terţi, inclusiv CCR? Discuţia din cadrul Guvernului? Din păcate, CCR nu poate cenzura haosul instituţional deliberat întreţinut - şi nici viclenia unor politicieni precum Liviu Dragnea. O altă capcană a fost de a genera o dezbatere pe fond. Liviu Dragnea a dorit ca adversarii săi să discute în contradictoriu pe tema capitalei statului Israel - şi a reuşit. Triada de falşi experţi, politicieni semidocţi şi jurnalişti neavizaţi a ieşit (din  nou) în lumina reflectoarelor.

Atunci când a lansat această temă, Liviu Dragnea cunoştea destul de bine succesiunea evenimentelor: aniversarea a 70 de ani de la fondarea statului Israel, vizita în Israel a noului şef al diplomaţiei americane, Mike Pompeo, inaugurarea Ambasadei SUA la Ierusalim pe data de 14 mai. A ales cel mai bun moment din această succesiune pentru a efectua o vizită în Israel: la o săptămână după ceremoniile care au marcat aniversarea celor 70 de ani şi înainte de vizita lui Pompeo. Mai mult ca sigur, Liviu Dragnea va fi prezent şi pe data de 14 mai la Ierusalim. Este foarte probabil ca Donald Trump să fie în acelaşi loc.

A fost informat Preşedintele Iohannis despre această succesiune? A beneficiat oare de o analiză adecvată a contextului geopolitic şi strategic referitor la evoluţiile din jurul dosarului mutării ambasadei la Ierusalim? Mai degrabă răspunsul este negativ, din moment ce a văzut acest moment ca fiind unul izolat, fără prea multe conexiuni cu alte evenimente.

Actuala administraţie de la Washington are ca obiectiv major soluţionarea conflictelor care au rămas nesoluţionate din timpul administraţiei Obama. Acestea sunt în număr de trei: poziţionarea faţă de pretenţiile Chinei, deopotrivă comerciale şi politice; rezolvarea dosarului nord - corean; rezolvarea situaţiei complicate din Orientul Mijlociu, inclusiv dosarul iranian.

Politica administraţiei republicane în Orientul Mijlociu este de a contracara influenţa crescândă a Rusiei şi Iranului în Siria, dar şi în regiune prin crearea unei alianţe strategice între Israel şi statele arabe din Golf pro-americane, precum Arabia Saudită. Primul pas a fost cel de a da fiecărei părţi din această posibilă alianţă ceea ce îşi doreşte cel mai mult: Israelului recunoaşterea Ierusalimului drept capitală, monarhiilor din Golf cât mai multe contracte comerciale cu SUA. Următorul pas este reluarea discuţiilor referitoare la Iran. Cum acordul din 2015 nu a avut rezultate ieşite din comun, singura variantă de rezolvare este anunţul retragerii SUA din acest acord (fără retragerea efectivă), în paralel cu constituirea unei alianţe regionale anti-iraniene. Astfel, dosarul iranian şi mutarea ambasadei la Ierusalim fac parte din aceeaşi strategie mai amplă a SUA. Donald Trump ştie că europenii sunt divizaţi asupra ambelor subiecte - tocmai de aceea nu ezită în a-şi pune în aplicare planul său de a promova o nouă modalitate de rezolvare a acestora.

Strategia de a crea o ameninţare concretă pentru a convinge anumite state să îşi schimbe orientarea pare a avea succes în Coreea de Nord. Avem motive să credem că va funcţiona şi în cazul Iranului. Probabil va funcţiona şi în cazul conflictului iudeo-palestinian: în faţa concretizării unui pericol pe care l-au anticipat dar nu au crezut că se va materializa, partea palestiniană s-ar putea întoarce la masa negocierilor. Importanţa simbolică a Ierusalimului este mare dar nu atât de mare încât să împiedice realizarea unui compromis. Declaraţiile belicoase ale diplomaţilor palestinieni nu trebuie să împiedice o analiză obiectivă: statele arabe nu au posibilitatea astăzi să impună punctul de vedere potrivit căruia Ierusalimul ar trebui să fie şi capitala viitorului stat al Palestinei.

Iohannis are nevoie să înţeleagă faptul că mutarea ambasadei la Ierusalim şi încercarea lui Liviu Dragnea de a se apropia de Israel şi SUA fac parte din poziţionarea acestuia faţă de alegerile prezidenţiale din 2019.

I s-au explicat Preşedintelui Iohannis toate acestea? I s-a transmis că nu este un conflict între UE şi SUA, ci între două viziuni care au reprezentare în ideologii (stânga-dreapta) şi în teoriile relaţiilor internaţionale (realiştii dau întâietate situaţiei de facto din Ierusalim şi din regiune, în timp ce liberalii cred în capacitatea dreptului internaţional de a rezolva orice situaţie, inclusiv cea a acestui conflict)?

Preşedintele Iohannis are nevoie să înţeleagă faptul că mutarea ambasadei la Ierusalim şi încercarea lui Liviu Dragnea de a se apropia de Israel şi SUA fac parte din poziţionarea acestuia faţă de alegerile prezidenţiale din 2019. Liviu Dragnea caută aliaţi externi pentru sine (pe cei interni îi cunoaşte şi poate sconta pe ei, cel puţin deocamdată), împrumută temele tradiţionale partidelor de centru-dreapta pentru a diviza opoziţia şi subminează prerogativele prezidenţiale. Cum se răspunde adecvat la aceste trei provocări de ordin politic? La căutarea de aliaţi externi se răspunde cu întărirea relaţiilor cu SUA şi Israel, nu prin accentuarea poziţiei UE - o cunoaştem şi o respectăm dar aceasta nu înseamnă că nu suntem deschişi la orice fel de  argumente. La divizarea opoziţiei se răspunde cu reafirmarea temelor care definesc poziţionarea ideologică, nu prin renunţarea la acestea. La subminarea prerogativelor, se răspunde prin reafirmarea lor, nu prin renunţare. Preşedintele Iohannis poate reafirma virtuţile regimului semi-prezidenţial de rezolvare a conflictelor din interiorul executivului prin convocarea CSAT. În fond, mutarea ambasadei la Ierusalim este strâns legată de conflictul din Siria şi de dosarul iranian - iar pentru toate acestea este nevoie de o abordare strategică, nu doar de politică externă.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite