Alegerile americane şi fenomenul extremist

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Trump

Alegerile americane ne privesc direct şi personal. Între altele, din raţiuni de putere, în joc fiind funcţia executivă a superputerii. Dar şi din motive societale, care ţin de vulnerabilitatea vestului la extremism.

Putem avea înţelegere pentru perplecşii care optează în aceste zile pentru alt candidat la prezidenţiale decât noi înşine? Sau care, în răspăr cu nevoile actuale ale democraţiei, cred că, dacă ar fi cetăţeni americani, n-ar trebui votat nici Donald Trump, nici Joe Biden? Putem. Şi e bine să manifestăm această înţelegere, fără să ne abandonăm neapărat convingerile. Pentru că fără o minimă tolerare a poziţiei adverse nu există nici dialog, nici consens posibil, nici democraţie.

Scrutinul nu va pune capăt radicalizărilor

În actualele alegeri americane adversităţile, dezbinarea şi învrăjbirile sunt atât de mari şi acute, încât nicio discuţie între tabere nu mai pare posibilă. Anti-trumpiştii, mulţi agnostici, au descoperit credinţa şi se roagă ca al 45-lea preşedinte să nu mai fie ales, în oarba speranţă ca, o dată cu el, să dispară şi trumpismul. E vorba de o cruntă iluzie, din care se vor trezi după ce-i vor fi plătit oalele sparte. Anti-leftiştii, la rândul lor, cred că revoluţia culturală neomarxistă de peste Ocean se va opri brusc, dacă Trump va fi reales. Şi ei ar face bine să se trezească din amăgire. 

Liniştea nu va reveni curând indiferent cine va câştiga alegerile americane. Radicalizarea se va perpetua. Şi nu e vorba aici doar de a stângii, de ”islamogauchism”, cum îi zic francezii alianţei dintre progresişti şi islamişti, de islamofascism sau de a dreptei. E vorba de ispita noastră de a cotiza la fanatisme, de a nu le înţelege şi de erorile noastre în a judeca marja de manevră, potenţele şi impotenţele democraţiei liberale. 

Cum se explică, de pildă, repetatele greşeli comise de sociologi în evaluarea unor opţiuni politice? Autorii sondajelor de opinie n-au clacat monumental doar când au ratat să prevadă victoria lui Donald Trump din 2016. Ci şi când au greşit fatal evaluarea stării de spirit a britanicilor înaintea referendumului privind Brexitul. În ambele instanţe, sociologii au ignorat sau neglijat segmente aparent marginale, în fapt semnificative, de electorat. În ambele instanţe e posibil să se fi lăsat orbiţi voluntar. Să nu fi vrut să ia în considerare opţiuni, părându-li-se social şi politic indezirabile, opuse progresului şi contrare binelui. Prea puţini au avut curajul de a se îndoi de validitatea propriei lor idei de bine sau de progres.  

Votul ”timid” în 2020

Această greşeală se repetă la scară mai mare în 2020. La scară mai mare, pentru că, între timp, priza elitelor la realitate, în special la a celor pentru care sunt importante joburile, patriotismul şi religia ori drepturile şi libertăţile individuale şi constituţionale, a slăbit şi mai mult. Cu aportul unei prese militante şi al unor giganţi tehnologici ai cărori patroni li s-au conformat, ideile stângii radicale s-au răspândit şi s-au înrădăcinat în societatea informaţională globală, chiar mai solid decât acum patru ani. 

În siajul acestui proces, noţiunile de bine, de progres, de diversitate, de antirasism şi dezirabilitatea socială asociate lor au devenit un soi de dogmă, imuabilă ca orice dogmă. Iar liderul taberei care o contestă în numele valorilor naţionale, americane şi, implicit, al celor libertare şi religioase, iudeo-creştine, în speţă Trump, s-a văzut delegitimat sistematic, ca preşedinte şi demonizat programatic, ca om politic. Nu o zi, două, ci timp de ani. Răstimp în care s-a radicalizat şi cultura anihilărilor oricăror contestări ale ideologiei în numele căreia se revoluţionează societatea.

Deloc de mirare ca sondajele să dea greş, iar starea de spirit a acelei părţi a poporui american căreia nu-i convine că i se dictează să îmbrăţişeze antiamericanismul să devină un mister impenetrabil. Cuvântul cheie, în context, e ”votul timid”, pe care mulţi comentatori l-au denumit, impropriu, ”the Trump shy vote”, deşi priveşte orice vot judecat a fi acordat unor ”populişti”. Puţini sociologi au suprins, în 2016, acest tip de sufragiu, al celor cărora le e frică să admită că optează pentru un obiectiv considerat de ideologii politicilor stângii identitare ”social indezirabil”. Care devine, astfel, inavuabil. 

Cine învinge în 2020

Unii analişti politici redutabili, precum Allan Lichtman şi sociologi ca Arie Kapteyn şi Robert Cahaly au prevăzut victoria lui Donald Trump de acum patru ani. Pe criteriul votului timid o prevăzusem şi eu, cum anticipasem şi constituirea unei majorităţi pentru Brexit, când s-a probat că fenomenul nu e limitat la Trump şi la spaţiul american. 

Ne putem întreba dacă acest tip de vot mai joacă vreun rol în 2020 şi dacă deci se subestimează capacitatea lui Trump de a câştiga. Allan Lichtman care, din 1984 încoace, a prezis corect aproape fiecare deznodământ al scrutinelor prezidenţiale americane, crede că, de această dată, Trump va pierde. 

Cahaly, reluat de Politico, e convins, dimpotrivă, de persistenţa votului timid şi consideră că, în ciuda majorităţii sondajelor favorizându-l pe Biden, Trump va câştiga din nou. Kapteyn se arată sceptic. Cine are dreptate? N-ar fi exclus să aibă dreptate cu toţii. 

Lichtman, dacă e vorba de opţiunile politice la nivel naţional. În fond, istoricul american s-a mai înşelat o dată, (având dreptate) când n-a prevăzut victoria lui George W. Bush, care pierduse votul popular, dar câştigase graţie câtorva sute de voturi renumărate în Florida. 

Cahaly şi Kapteyn nu studiază însă decât statele cheie. Primul îşi face meseria bine, de vreme ce şi în 2018, altfel decât toate celelalte sondaje, al lui a prezis corect deznodământul scrutinului pentru Senat. Oricum, radicalizarea progresivă a stângii antiamericane şi validarea ei mediatică au continuat, conferind o mare probabilitate ca votul timid să fie din nou relevant, iar poziţia celor care prevăd victoria lui Trump să aibă iar câştig de cauză. 

Căci ”dezirabilitatea socială” propovăduită tot mai contondent de progresismul dogmatic în presă şi reţele sociale a devenit imperativă. Ca atare, pedepsele pentru noncoformism sunt tot mai aspre şi mai vădit anihilatoare cultural şi social sau chiar fizice, când se exhibă vreo insignă sau şapcă incorectă politic, deci mai înfricoşătoare decât oricând. Cum să se obţină deci răspunsuri corecte de la intervievaţii necorespunzători?

Înlăturarea acestui neajuns reclamă soluţii ingenioase. Unele din ele includ scurtarea chestionarelor şi diversificarea căilor de a  întreba, precum şi chestionarea indirectă, privind votul ”probabil al vecinului”, favorizată de Cahaly şi Grupul său, Trafalgar.

Relevantă îmi pare a fi analiza sondajelor contradictorii în domenii esenţiale, cum e economia. Căci, vorba unui sfetnic al lui Bill Clinton, "It's the economy, stupid!". Veniturile sunt cheia de boltă în alegerile americane.  Or, până la începutul anului 2020, Trump se bucura de o uimitoare aprobare, ca preşedinte. Corona i-a cam stricat bilanţul. Dar cred oare americanii cu adevărat că Trump ar fi putut schimba esenţial datele problemei şi economiei în pandemie? N-a depăşit pe oricine lupta cu un virus căruia niciun lider din vest nu i-a găsit vreun panaceu? Mai nou, 56% din americani afirmă că Trump n-ar trebui reales. Dar 56% afirmă totodată că le merge economic mai bine decât acum patru ani, când Trump nu era la butoane. Cum se explică această contradicţie? Prin corona? Să nu ştie americanii că măsurile anticorona se iau în genere la nivel regional şi local, iar nu la Casa Albă? Oricum, discrepanţa e prea mare. O explică în schimb imperativul social de a-l găsi pe Trump ”câh”.

image

Şi dacă se impune, totuşi, Biden?

Dar chiar dacă dorul de o iluzorie normalitate post-Trump e atât de intens încât să-l aducă pe Joe Biden nu doar la o victorie în votul popular, ci şi la Casa Albă, problema radicalizărilor succesive şi mutual potenţatoare nu are cum să dispară peste noapte. Vor continua negreşit crizele, de felul celei zguduind în prezent stânga franceză în siajul decapitărilor islamiste şi al unui terorism care n-ar fi fost posibil în afara complicităţilor progresiste cu islamul politic radicalizat nu de Trump, ci, acum vreo sută de ani, de precursorii ideologici din Frăţia Musulmană ai preşedintelui turc Erdogan. 

Trump şi alţi lideri populişti sunt ei înşişi produsele radicalizărilor. De pildă a stângii manifestate în epoca Obama, în reacţie la reacţia conservatoare la mega-atentatele de la nine eleven, la terorismul islamist al al Qaidei şi al Statului Islamic şi în ecou la globalizarea distrugând în favoarea Chinei comuniste, de pildă, locurile de muncă relocate din vest.      

A se pune capăt acestor crize mutual amplificatoare implică readecvarea şi reconectarea la realităţi, la valori democratice, spirituale şi naţionale. Aceasta presupune renunţarea la mantra multilateralistă a unor Merkel, Obama sau Biden, la împăciuitorism şi la negaţionism politic corect, bazate pe ideologii cocoloşind ipocrit sau oportun barbaria islamo-fascistă, trecând-o sub tăcere, sau justificând-o în numele progresului şi antirasismului. 

În faţa vulnerabilităţii la extremism, nici valorile republicane exaltate de francezii lui Macron nu par suficiente pentru salvgardarea dialogului şi a democraţiei. Pentru că aşa e omul şi, nu în ultimul rând, omul occidental, totul e şi o chestie de impresie. Cu cât o guvernare liberală e mai laxă şi mai seculară, cu atât va hrăni mai mult şi senzaţia că e slabă şi tendinţele maselor de a o răsturna în numele unui lider salvaţionist sau populist, adulat pseudoreligios şi neoradical. 

Trump, despre care s-a tot afirmat că va introduce dictatura, a respectat în genere democraţia. Şi nu întâmplător. Fusese votat, între altele, fiindcă părea un lider tare, în stare să apere valorile americane, care sunt însă şi ale democraţiei, statului de drept şi ale unei civilizaţii iudeo-creştine aflate sub atac. Din acelaşi motiv şi în ciuda presei ar putea fi reales.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite