Acumularea: regină sau cenuşăreasă?

0
0
bani adevarul

Notam, joia trecută, că adevărata dezvoltare implică bani pentru investiţii şi idei inteligente, care să pună stabilimentele economice în poziţii avantajoase faţă de presiunile competitive ale pieţelor. E, deci, cazul să ne întoarcem la tabla de şah în care rolul reginei îl juca acumularea? De ce nu? Singura condiţie ar fi să deprindem o nouă concepţie de joc şi să avem o altă miză. Revin acum cu detalii.

Vremurile sunt complicate

Plecasem de la un adevăr enervant pentru noi: acela că în topul creşterii economice pe locuitor, în Uniunea Europeană, suntem cei din urmă. Noi ocupăm locul 26, între cele 27 de ţări ale Uniunii Europene. Iar Bulgaria ocupă ultimul loc. Dacă societatea românească ar înţelege importanţa lucrului bine făcut şi ar fundamenta în sfârşit un lanţ de avantaje competitive, fiindcă atâtea câte avem nu ne ajung, am putea scăpa de acest nefericit loc 26. Normal ar fi să nu mai răbdăm să ţinem în braţe lanterna roşie.

Una dintre cauze fiind uşurinţa cu care societatea noastră a ignorat, la toate nivelurile, potenţialul de înaintare şi s-a lăsat prinsă în iluzii şi ademenită de cântecele sirenelor populiste.

Vremurile sunt însă complicate. În Europa turbulenţele se ţin lanţ, iar ţara noastră nu e ocolită. După nouă ani de avânt economic susţinut, din 2000 până în 2008, n-am reuşit să scăpăm de poziţia cu numărul 26. Şi tot pe locul 26 suntem după cinci ani de criză. Ce ne-a ţinut, ce ne ţine în loc?

Economia ţării n-a devenit competitivă

Una dintre cauze fiind uşurinţa cu care societatea noastră a ignorat, la toate nivelurile, potenţialul de înaintare şi s-a lăsat prinsă în iluzii şi ademenită de cântecele sirenelor populiste. Iar acum, în dezbateri publice – chiar şi în multe dintre cercurile specialiştilor – e prea puţin analizat adevărul că actuala criză ne impune, de aproape cinci ani, o schimbare de paradigmă economică. Întâi şi întâi fiindcă  banii disponibili pentru investiţii, pentru remunerarea muncii, pentru împrumuturi bancare şi pentru contribuţii sociale sunt mai puţini. Va fi altfel în 2014? Nu, fără îndoială. Nu se întrezăreşte nicio speranţă de modificare a acestui tablou în câţiva ani. Când însă tabloul se va modifica, după ce criza va fi trecut, nimic din ce va urma nu va mai semăna cu paradigma de dinainte de anul 2008.

E timpul ca speranţa să reînvie

Înainte de orice şi, poate, mai mult ca oricând, societatea românească are nevoie de un nou suport pentru o solidaritate reală. Cum şi l-ar putea asigura? Desigur, prin câteva reuşite certe, care să redeştepte încrederea şi speranţa în viitor. Dacă vom reuşi, în 2013, să avem un al treilea an consecutiv de creştere economică plus, fie şi de numai 1 la sută, în combinaţie cu o inflaţie în coridorul de ţintire, un astfel de rezultat se va reflecta şi în nivelul de trai. Chiar începând de anul viitor. Şi speranţa ar putea reînvia.

Sintetizând, problema-problemelor este mişcarea economiei româneşti pe linia unor performanţe sigure, a eficienţei şi productivităţii înalte. Proces anevoios şi cu deosebire costisitor. Dar un proces pe deplin posibil încă din 2014. Ar fi cea dintâi dintre reuşitele care să reaprindă speranţa. Am putea chiar să începem să scăpăm de starea de spirit bolnăvicioasă ce a cuprins societatea în întregul ei. Şi a moleşit-o. Practic, s-a pierdut mult din credinţa că trenul Uniunii Europene va purta societatea noastră către gara Bunăstării, fapt ce a făcut să crească numărul euroscepticilor. Şi s-a pierdut încrederea că într-un viitor apropiat trenul ar putea fi urnit din loc cu propriile noastre locomotive.

Adevărul crud este că nici populaţia, nici economia nu mai pot întârzia aşteptând ca bunăstarea să vină sub forma consumului pe datorie ori a unor mese gratuite. Şi nu poate nimeni, de nicăieri, în aceste condiţii, să le spună românilor cum vor trăi în anii viitori, cât vor câştiga şi ce vor reuşi să cumpere cu banii încasaţi. Şi nici când vor scăpa de abisul conjunctural în care înoată acum, în vremea crizei. Starea de aşteptare nu-i decât un mod de a lungi boala.

Întrebări cardinale

Ar fi logic ca bolile economiei noastre să fie analizate pe toate planurile. Numai aşa le vom putea cunoaşte mai bine dimensiunile, specificul, cauzele. Pentru a le afla leacurile, desigur. Dintre maladiile care ne sâcâie necontenit – mai toate fiind duse pe picioare de economie – două obsedează astăzi societatea noastră: 1) plata neîndestulătoare a muncii, fapt cu efect dramatic şi asupra cuantumului pensiei; 2) încetineala cu care creşte numărul locurilor de muncă. Şi cum, de multe ori, analiza e împinsă doar către unele faţete, alese pe criterii subiective, obsesiile se înmulţesc şi provoacă emoţii iar soluţiile întârzie să apară.

De unde mai mulţi bani pentru salarii?

Cum pot fi înmulţite locurile de muncă? Întrebări cardinale. Poate că e timpul să scoatem, din vechea magazie, tabla de şah din anii ’70. Vă amintiţi de ea? Rolul reginei îl juca acumularea. Judecata, atunci, era greşită: să pleci de la o scădere drastică a fondului de consum, în schimbul creşterii acumulării, pentru a obţine cu timpul un consum mai mare. Dintr-o astfel de dogmă s-a inspirat Ceauşescu, în preocuparea lui de a sugruma consumul, fetişizând rata înaltă a acumulării. De 30-33 la sută din venitul naţional. Fără să ţină seamă însă de nevoia vitală de echilibru între acumulare şi consum.

Superacumularea a ucis consumul iar apoi a distrus însăşi baza de investiţii. În epocă, unii economişti români au anticipat eşecul inevitabil. Ei au relevat nevoia unui echilibru optim între fondul de acumulare şi fondul de consum. Dar cine să-i fi ascultat !? A fost ignorat faptul că stricarea echilibrului va duce la pierderea suflului investiţional. Şi, în acelaşi timp, la degradarea consumului. Aşa s-a şi  întâmplat. Dezvoltarea a greşit drumul.

O repetare mecanică a acelor practici ar fi dramatică. Dacă însă, astăzi, vor fi exersate deschideri mai sigure, vom învăţa o nouă concepţie de joc şi va exista o altă miză, cea firească, societatea românească s-ar putea alege cu rezultate remarcabile. Deschiderea nu poate fi decât aceeaşi: cu investiţiile. Dar făcută cu o mai bună judecată. Concepţia de joc? Aici e problema-problemelor.

Dacă nu va fi radical schimbată, ca să vedem investind statul, capitalul privat intern şi capitalul străin, într-un proces economic având în prim-plan productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, supraefortul de a produce mai mult va cere în continuare costuri mari, fără să aducă şi profituri mari. În plus, s-ar ajunge la înmulţirea obişnuitelor pierderi din cauza risipei şi a modului învechit în care este organizată munca în numeroase companii. Preţul investiţiilor şi preţul creşterii ar deveni insuportabile. Importantă este însă şi miza: consumul. Care trebuie să crească şi nicidecum să scadă. Problemă complicată.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite