Academia Răzvan Mazilu, în ebuliţie

E cert, apreciatul coregraf, regizor, mai nou costumierul Răzvan Mazilu face pentru spectacolul musical din România mai mult decât scolile cu firmă, faţă de care s-a clamat în mod repetat despre necesitatea pregătirii în domeniu.

De la admirabilul Portret al lui Dorian Gray, de la Odeon, spectacolul care ne-a tăiat suflarea anunţând un mare artist coregraf, şi până la West Side Story, indicat ca reper, manifest în afirmarea unei generaţii cu abilităţi pentru musical, au trecut ani şi ani, în care, caz rar, Răzvan Mazilu a perseverat… diabolicum. Cu şi fără sprijin, cu şi fără pandemie, dar cu încăpăţânarea artistului care vede în viitor şi-şi cunoaşte potenţialul, el a strâns în jur o echipă puternică de adepţi şi un număr important de tineri actori dotaţi care au învăţat şi învaţă de la maestru secretele unui gen atât de dificil.

S-a spus adesea, că music- hall-ul e marcă americană şi că în România n-a făcut succes, mai ales în variantele adaptate local. S-a comentat prin comparaţie, asupra valorii interpretărilor puse să restituie întocmai pe scenele româneşti partitura unor francize achiziţionate în condiţii de respect absolut. Şi totuşi, nimeni nu poate nega valoarea spectacolelor realizate în aceste condiţii, recentele Familia Addams, de la Excelsior, Cabaret de la Odeon. Au mai fost şi creaţiile originale Mon cabaret noir şi Maria de Buenos Aires, unde creatorul şi-a testat cu succes potenţialul de originalitate la dimensiunile unui teatru de buzunar ca Teatrelli, fără anvergura presupusă de gen. Pentru mulţi dintre noi, acestea au fost marca reală a talentului acestui artist care aduce în domeniul spectacolului musical contribuţia personalităţii sale, definite printr-o poezie aparte şi un dramatism care excede caracterului manifest al cabaretelor anilor 30 către care priveşte adesea cu nostalgie.(vezi Maria de Buenos Aires).

Recenta premieră de la Teatrul Excelsior, unde Răzvan Mazilu şi- a creat un nucleu de adepţi cu Opera de trei parale, duce discuţia mai departe cu privire la rezultatele acestui drum plin de capcane, dar şi de satisfacţii. Cum ştim respectivul produs pe care Bertold Brecht împreună cu Kurt Weill, care a scris inconfundabila muzică, ni l-a lăsat moştenire printre capodoperele sale, e ceva foarte dificil. O piatră de încercare. Mai întâi datorită modului de prezentare, pe muchie de adevăr a lumii de interlopi care şicanează protipendada burgheză londoneză. Gaşca lui Mackie Şis e în acelaşi timp odioasă şi simpatică, reproducând la scara condiţiei sale precare, modelul social corupt al societăţii în care operează şi trebuie tratată cu echilibru. Deviza homo homini lupus est care îi călăuzeşte ca şi pe cei care le exploatează amoralitatea se cere urmată cu discreţie. E foarte greu să redai pe scenă acest tablou fără să nu produci dezechilibre în efectul de distanţare critică pe care Brecht şi-a bazat intervenţiile în societate cu teatrul său, supranumit şi epic.

Pe de altă parte, partitura muzicală e foarte grea, songurile cer experienţă muzicală şi mult efort de pregătire a ansamblului fiind, la nivelul structurii o construcţie elaborată până la detaliu. În schimb, în cazul Operei de trei parale, nu se mai pune, dacă nu greşesc, problema respectării întocmai a unui patern, pentru simplu fapt că reprezentaţia de la Berliner Ensemble nu a fost impusă ca model. În România au fost nenumărate montări ale acesteia începând cu celebra creaţie-reper a Teatrului Bulandra în regia lui Liviu Ciulei cu Toma Caragiu, Margareta Pâslaru, Rodica Tapalagă… şi până la un recent spectacol cu Opera cerşetorilor de John Gay (de la care pleacă Brecht) la Teatrul Csiky Gergely din Timisoara.

Producţia Teatrului Excelsior, în regia lui Răzvan Mazilu şi scenografia lui Dragoş Buhagiar este, trebuie să o spunem de la început o reuşită. Trecând peste unele neajunsuri care indică mai degrabă probleme de sonorizare ale teatrului, spectacolul îmbină fructuos actoria cu partea muzicală, echipa aleasă fiind una experimentată începând cu mult apreciatul şi premiatul Lucian Ionescu care în rolul lui Mackie Şiş realizează o nouă performanţă, şi Oana Predescu (Polly), partenera lui din familia Addams, cărora li se alătură acum cu reuşite remarcabile Mihaela Trofimov (Jenny Speluncă), Dan Pughineanu (Amfitrionul), Mihaela Coveşeanu(Madam Peachum) Dan Clucinschi Filch) Ada Udroiu (Lucie) Alex Popa (Smith) Mircea Băluţă (Brown)… Întreaga echipă susţine de altfel la cote corespunzătoare spectacolul, având nenumărate momente bine susţinute, de ansamblu cum îi stă bine unui spectacol muzical. Songurile sunt cunoscute aşa încât antrenează sala când aceasta se aliniază la rampă cu mesaje mobilizatoare despre valoarea omului şi dispreţul arătat de societăţile care opun bogaţii săracilor şi invers.

Conceput ca un teatru în teatru, spectacolul are multe prilejuri de a dezvolta teme teatrale, precum marionetele mecanice care alcătuiesc asistenţa manipulată în scenele care reclamă o prezenţă marcată a fundalului social, rama barocă concepută de Dragoş Buhagiar, care încadrează spaţiul de joc, fiind ca şi pianul cu un picior frânt, doar câteva din elementele simbolice menite să decupleze povestea lui Brecht de lumea reală din care se inspiră. În această perspectivă devin posbile şi exagerările groteşti, (vezi interpretarea data dlui Peacum) şi travestiul amfitrionului, care dau tonul moralei privind asemănările cu realitatea. E mult mai convingător mesajul decât dacă ni s-ar ţine discursuri despre egalitatea de şanse, exploatare, corupţie şi alte marote ale propagandei, fie ea de dreapta, sau de stânga. De aceea e teatrul -teatru, iar spectacolul de la Excelsior ţinut în mână cu meşteşug şi iubire de Răzvan Mazilu, e unul de artă adevărată. Echipa numeroasă a realizatorilor care merită felicitată o aflăm pe afişul spectacolului Opera de trei parale, despre care deja s-a dus vestea.