A urî este trending
0
Aprilie 2016, Bucureşti. Am petrecut o zi întreagă cu o prietenă originară din Nigeria şi stabilită în Marea Britanie. A fost prima ei vizită în Bucureşti, un oraş în care discriminarea pe baza culorii pielii este izolată. Şi când apare, parcă ne vine greu să credem. Capitala României este, totuşi, un oraş cosmopolit din toate privinţele. Profit, aşadar, de câteva întâmplări izolate, sper eu, pentru a introduce un subiect: ura.
Să fie clar de început: este prima dată când am simţit Bucureştiul ca pe un oraş uşor agresiv. La o scară largă, întâmplările pe care urmează să le relatez sunt pe cât de reale, pe atât de izolate — sau cel puţin aşa ar trebui.
După cazul japonezei ucise de taximetristul român, de fiecare dată când un prieten străin vine în România fac tot posibilul să-l aştept la aeroport. Soţia unui prieten stabilit în Marea Britanie a dorit să vadă Bucureştiul înainte să plece la Cluj-Napoca pentru a-şi vizita socrii. Originară din Nigeria, A. (n.r.— la cererea ei, voi folosi doar iniţiala numelui) şi-a petrecut mare parte din viaţă în Marea Britanie, unde s-a şi format ca medic pediatru. Familia ei a părăsit continentul african în timpul regimului lui Ibrahim Babangida.
Am aşteptat-o la aeroport şi am comandat un taxi pentru a ajunge în Bucureşti. Era îmbrăcată într-o jachetă albă, tricou negru şi blugi.
În drum spre oraş, taximetristul a condus ca un terorist: depăşea în viteză maşinile aflate-n trafic, claxonând puternic, de parcă voia să ne lase la hotel cât mai repede. În tot timpul ăsta, îi mai arunca, din oglinda retrovizoare, câte o privire încruntată lui A. Ea îmi povestea cum un pasager român se certase cu una dintre stewardese pentru că ar fi încercat să-i vândă un ceas la suprapreţ. După câteva minute, l-am rugat pe taximetrist să conducă mai prudent şi am început să-i vorbesc lui A. despre câteva dintre clădirile care ne-apăreau în cale. La finalul cursei, în timp ce scoteam bagajele din portbagaj, taximetristul mi-a spus, pe un ton ameninţător, ca data viitoare să-mi folosesc maşina personală pentru a „transporta prietene d-astea”. Nu i-am răspuns, cred că am fost prea şocat. A trântit uşa portbagajului şi a intrat în maşină mormâind.
I-am povestit imediat cuiva despre acest mic moment de ură. Dacă aş fi auzit eu povestea asta, aş fi catalogat-o drept ficţiune înainte să-mi imaginez că un om, locuitor al Bucureştiului secolului 21, ar fi putut gândi aşa.
Era o zi înnorată. Am intrat în hotel. La check-in, recepţionera a fost, în schimb, foarte politicoasă. Am petrecut apoi o jumătate de oră în cafeneaua hotelului vorbindu-i despre ce ar trebui să vadă în Bucureşti, iar apoi am ieşit să ne plimbăm pe Calea Victoriei. Cei câţiva oameni care ne-au ieşit în cale până la Universitate s-au holbat îndelung la ea. La un moment dat, o bătrână care a trecut pe lângă noi s-a întors doar să se mai uite încă o dată, tot pe sub ochelari. Când am ajuns la intersecţia bulevardului Regina Elisabeta cu Victoriei, un tânăr de vreo 20 ani, care ne-a depăşit cu bicicleta, a aruncat o scuipătură zdravănă pe trotuar uitându-se fix în ochii noştri. M-a cuprins o stare ciudată, similară cu ameţeala, ca şi cum nu aş fi mers înainte, ci în sus şi-n jos. Era ruşinea. Nu ştiu dacă A. observase toate privirile agresive aţintite asupra ei, dar s-a comportat normal aproape tot drumul.
O privire urâtă, aruncată pe stradă, poate însemna ură. Nu ură personală, ci faţă de culoarea pielii, apartenenţă religioasă sau culturală etc. Persoana care se uită urât în metrou pentru că ai pielea mai închisă nu te urăşte pe tine, ci poate are o problemă cu culoarea pielii tale.
Ne-am oprit puţin la Teatrul Naţional, am făcut câteva poze şi, cum începuse să plouă, am pornit spre un restaurant de lângă Universitate. Deşi era înghesuită sub o umbrelă de două ori mai mare ca ea, oamenii se holbau în continuare la fel de urât, iar unii se mai şi întorceau să se uite la noi, oprindu-se parcă pentru a cântări plăcerea pe care rasismul le-o provoca. Un show în toată regula. Chelnerul de la intrare, un bărbat tânăr cu început de chelie, ne-a urat bun venit şi ne-a aşezat la ultima masă, chiar după un stâlp. În restaurant erau doar două mese ocupate. Din cealaltă parte a localului, doi chelneri ne priveau. De îndată ce i-am auzit răzând, am ştiut despre ce e vorba, mai ales că auzisem, printre râsetele lor înfundate, cuvântul „ţigancă”. Nu le-am zis nimic de teamă ca A. să nu-şi dea seama. În plus, am mizat pe faptul că nu înţelege decât câteva cuvinte în română, deşi am ştiut cumva că „ţigan” devenise un cuvânt internaţional, cunoscut mai ales în ţări precum Marea Britanie.
Chelnerul cu început de chelie ne-a adus mâncarea clătinându-se de râs. I-am aruncat şi eu o privire urâtă şi l-am întrebat dacă faptul că trebuie să ne servească îl amuză. Şi-a cerut scuze, după care a plecat. Am mâncat în linişte şi am plecat şi noi spre hotel. La momentul relatării acestor incidente, mă bucur că nu am făcut plângere împotriva restaurantului respectiv la C.N.C.D., aşa cum mă gândeam atunci. Cred şi vreau să cred că astfel de incidente sunt izolate. Apoi, când i-am povestit lui A. că aş vrea să scriu despre ziua petrecută cu ea, cerându-i şi acordul în privinţa asta, m-a rugat să nu-i fac public numele.
Totuşi, Internetul ne transmite altceva: discriminarea în funcţie de culoarea pielii, religie sau orientare sexuală este trending. Recent, cineva mi-a spus că nu-i plac evreii pentru că sunt „zgârciţi şi aroganţi” şi persoanele de etnie rromă pentru că „rata de criminalitate din comunitatea lor este mare”. Aud tot mai frecvent oameni care nici măcar nu se mai tem să afirme public că urăsc persoanele de etnie rromă. Până acum câţiva ani, nu am crezut că ura se va resimţi atât de puternic la nivelul păturilor largi ale societăţii— sau poate că nu avusesem ocazia să interacţionez direct cu forma asta de ură.
Un exemplu de ură propagată pe Internet ar fi ceea ce s-a întâmplat cu Tay, inteligenţa artificială creată de Microsoft, prezentă pe Twitter. Algoritmul acestui robot era simplu: cu cât utilizatorii Twitter discutau mai mult cu Tay, robotul devenea mai inteligent, împrumutând din comportamentul preopinenţilor lui. În cele din urmă, Tay a devenit un monstru rasist.
A urî este trending. Uneori ura se află într-o glumă spusă în grupul nostru de prieteni sau într-o postare pe Facebook căreia abia dacă îi dăm atenţie. Poate lua forma unui comentariu în subsolul unui articol pe internet ori a unor priviri aruncate pe stradă. Ura este peste tot. Dacă această tendinţă continuă — şi cred că va continua, copiii biciclistului sau ai acelor chelneri vor urî şi ei. Printr-o simplă privire aruncată pe stradă sau un adjectiv şoptit. Ceea ce s-a întâmplat cu A. contează mai mult decât am crede: arată unde ne aflăm azi şi ce impact, direct sau indirect, poate avea orice formă de ură asupra noastră, în viaţa de zi de cu zi, oricât de mică ar fi.
Cazul Therme, în care unei familii de etnie rromă i s-a refuzat accesul în centrul spa, ar putea fi o excepţie. Şi este, din punctul meu de vedere, însă doar pentru că nu se întâmplă mereu ca nişte oameni, cetăţeni români sau nu, să fie discriminaţi pe baza rasei sau a altor considerente, iar întâmplarea s-ajungă în atenţia publică. Din nou, asta nu înseamnă că ura nu există. Este încă acolo, în mintea şi comportamentul acelor oameni responsabili cu accesul în centrul de spa în discuţie, ura a existat şi în comentariile din subsolul articolelor care au tratat acest subiect: de la „moarte ţiganilor” până la „respectul meu că i-au dat afară”.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie: tu, care scrii un comentariu rasist în subsolul unui articol pe Internet pentru că trăieşti într-o ţară liberă, ţi-ai dat copilul la grădiniţă. La finalul zilei, te duci să-l iei acasă şi-l găseşti plângând pentru că nimeni nu vrea să se joace cu el din cauza culorii pielii lui. Spune-i că nu e vina lui, asigură-l că îşi va face prieteni până la urmă cu care să se joace, alintă-l, mângâie-l. Copilul tău e de etnie rromă, e un „ţigan”, imaginează-ţi asta. Ura părinţilor e ura copiilor.
Se încarcă comentariile...
