A trecut vara. Vine războiul de iarnă
0Din ce în ce mai multe referințe, în această perioadă, la războiul de iarnă. De parcă iarna ar fi o soluție la impasul războaielor. Uneori, însă, iarna este, cu adevărat, anotimpul când se nominalizează învingătorii și învinșii, anotimpul cel mai sincer cu suferința. Iarna 2026? Cine știe...
Luată cu mirajul întâlnirilor de prin Alaska sau de pe la Paris, o parte din cei implicați în treburile planetei a și crezut că, gata, numai mâine nu e armistițiul dintre Rusia și Ucraina și numai poimâine nu e și tratatul care să lege din nou, frățește, poate și tovărășește, Piața Roșie de la Moscova de Maidanul din Kiev.
Atât de puțin mai e de așteptat - vor ei să ne convingă - și vom avea parte de Pacea Morgană, mult dorită și așteptată după atâtea zile de război, vreo 1300 s-ar aniversa chiar în această perioadă.
La ele mai putem adăuga cele aproape 3.000 de zile anterioare, din februarie 2014 până în februarie 2022, împreună se face de mai mult de un deceniu.
Cum trece timpul când sapi tranșee și tragi cu pușca!
Așa, anecdotic, există și o numărătoare a orelor - cuțitul cu care se taie în felii tragedia din vecinătatea noastră trebuie răsucit în rană, fără milă – pe care o face fostul procuror general adjunct ucrainean din perioada 2019 - 2022, Ghiunduz Mamedov.
Pe profilul lui de pe platforma X, Mamedov a numărat, până la 3 septembrie 2025, adică până ieri – alaltăieri, 30.888 de ore de rezistență ucraineană împotriva rușilor.
Când lucrezi cu asemenea cifre și numere, o lași mai ușor cu speranțele deșarte, nu renunți, desigur, nu poți face aceasta, doar continui să numeri.
Și nu e pentru că la Kiev nu s-ar dori acest lucru, nici pentru că la Moscova e cineva care ține morțiș ca războiul să se încheie doar odată cu sfârșitul micii noastre planete (e multă lume bună, totuși, care crede asta), o, nu, motivul e unul banal și l-am mai amintit într-un articol anterior: nu e coaptă situația pentru așa ceva.
Nu țin morțiș să am dreptate, știți, analiștii au, uneori, un orgoliu exagerat, prea obișnuiți să scrie despre problemele globale și ignorând faptul că, în viața reală, au probleme cu traversarea străzii.
Le place să prognozeze lucruri care se vor întâmpla neapărat, nu vor să pară că încurajează situații de stagnare, confuze, dificile.
Și, totuși, avem în fața ochilor, pentru cei care mai văd, o astfel de evoluție.
Dacă tot am amintit de domnul Mamedov, e de menționat și un fapt controversat legat de domnia sa și de ceea ce încercam să spun anterior.
Într-un articol de opinie publicat de Ukrainska Pravda / Adevărul ucrainean, pe 13 mai 2025, acesta afirma că au fost înregistrate peste 400.000 de cereri de investigare a cazurilor de dispăruți în misiune (”зниклих безвісти” / ”zniklih bezvisti” / ”dispăruți fără veste”), cu alte cuvinte a celor care nu s-au mai întors de pe frontul din Donbas, dar nu au fost declarați nici morți, nu au apărut nici pe listele de prizonieri.
Controversa este numărul, nu citești în fiecare zi astfel de cifre, transmise de cineva ”din interior”.
Cifrele sunt înregistrate la Crucea Roşie, care le-a confirmat în aceeași lună, mai 2025, precizând și faptul că marea majoritate a cererilor a fost înaintată de mamele soldaților dispăruți.
Autoritățile pot să aibă scrupule și motive întemeiate, în logica războiului, pentru a nu dezvălui toate informațiile legate de numărul celor care luptă sau de numărul celor care nu mai pot să o facă.
Transferul de la capitolul ”dispărut în misiune” la capitolul ”mort pe câmpul de luptă” costă statul ucrainean 15 milioane de grivne, aprox. 300.000 de euro pentru fiecare militar, adăugați patru de ”0” la acest număr pentru un calcul total!
O mamă nu se împacă niciodată cu dispariția fiului ei.
Deseori, nici tatăl.
Ceea ce ne duce către un incident recent, un asasinat comis asupra unui fost lider ucrainean de pe partea dreaptă – cea mult îndepărtată de centru - a spectrului politic, fostul lider al ”Maidanului” din 2014, fostul speaker al Radei, Andrii Parubii.
Crima a fost comisă, conform cu ceea ce se știe până în prezent, de un cetățean ucrainean din Liov, Mihailo Sţinelnikov, care a explicat senin motivul: „este răzbunarea mea pe autoritățile ucrainene. Da, l-am ucis, era prin apropiere. Dacă aș fi locuit în Vinnița, ar fi fost Petia (adică Petro Poroșenko, fostul președinte ucrainean, n.n.). Vreau să fiu condamnat cât mai curând posibil, schimbat cu prizonieri de război și să merg în Rusia să caut trupul fiului meu”.
Asasinul nu era un oricine de pe stradă, locuia într-un district al orașului care era bun și pentru politicianul ucrainian, la momentul asasinatului doar membru al parlamentului, soția sa era scriitoare, una din cărți, ”Lemberg. Mamă, nu plânge!” fiind chiar despre fiul dispărut.
Mihailo Jr., nume de front ”Lemberg”, a crescut într-o familie vorbitoare de limba rusă, a evoluat tradițional, în mediul în care funcționau ambele culturi, a optat pentru o carieră în IT.
După anul 2014 și-a schimbat, însă, radical, opțiunile politice și lingvistice, a început să vorbească numai limba ucraineană, a participat la exerciții de pregătire și mobilizare, iar în anul 2022 s-a oferit voluntar în armata ucraineană.
A murit la Bahmut, dar corpul său nu a fost niciodată evacuat.
Răzbunarea tatălui s-a întors către cei pe care i-a considerat vinovați de această evoluție, iar victima s-a dovedit a fi cea mai la îndemână țintă.
Natural, anchetatorii au legat crima de o posibilă implicare rusă, ulterior, se pare, chiar și ei renunțând la această direcție de investigații, crima fiind, după toate aparențele, un act de pură și personală răzbunare.
Ceea ce ridică, parțial, cortina și asupra unor alte evoluții din ultima perioadă din forțele armate ucrainene și din societatea ucraineană.
În care există mii de mame și tați care nu știu unde se află trupurile fiilor lor, care văd că nu toți fiii ajung pe front și nu toți fiii rămân în țară.
Problema recuperării trupurilor celor uciși este una veche, din timpul generalului Zalujnîi, în perioada generalului Sirski doar s-a accentuat, și este la pachet cu refuzul autorităților ucrainene de a accepta, la schimb, rămășițele soldaților proprii căzuți pe câmpul de luptă și aflate în morgile ruse, este în aceeași logică a prezentării unor cifre oficiale ale pierderilor în care nu-și au loc aceste sute de mii de dispăruți.
Este și o problemă a sistemului care nu mai este apt să țină pasul cu pierderile, cu înregistrarea și contabilizarea acestora, dar și una a spatelui frontului, care a devenit un spațiu al durerii și amărăciunii, chiar al răzbunării, așa cum s-a întâmplat în acest caz.
Și e doar septembrie, în curând vine iarna.
O iarnă care, probabil, nu va mai fi precum cele de dinaintea ei
Dintr-o serie lungă de motive, dintre care cel privind posibilitatea să nu mai fie repetate temperaturile blânde din anii anteriori se află jos de tot pe această listă.
Primul ar fi unul care poate fi încadrat la categoria ”am eu, așa, un feeling”: sunt câteva semne că Rusia s-a cam plictisit să exerseze războiul de uzură.
Și nu mă refer la faptul că în biroul generalului Gherasimov, știți cine e, se balansează la liber o hartă pe care ”regiunile eliberate” ajung până la granița cu România.
Și nu insist pe analiza care afirmă că armata ucraineană ar fi devenit în ultima perioadă, datorită pierderilor de echipamente, o forță strict defensivă, care nu mai poate desfășura manevre mecanizate pe scară largă, blocată într-o postură de apărare care se va prelungi și în iarna următoare.
Da, nu e singurul motiv, mai sunt și altele:
- deși trupele ruse nu desfășoară în prezent o ofensivă în sens clasic, mai mult niște împungeri cu berbeci de drone și artilerie în zidul cetății ucrainene, efectul este o deplasare din ce în ce mai vizibilă a liniei de front către vest, desigur nici zidurile nu rămân întregi în acest proces;
- războiul energetic din ultima perioadă, oricât de mult a ”energizat” speranțele ucrainene atunci când rafinăriile ruse au fost cuprinse de flăcări, are și un revers neplăcut: și rachetele ruse pot distruge ceea ce a mai rămas din rezervele ucrainene de combustibil;
- uitându-se prin dosare, la Kiev s-a aflat, în sfârșit, că energia importată, vreo 60%, vine pe filieră slovacă și maghiară, niște parteneri neprieteni;
- Moscova a decis că nici proprii parteneri nu sunt scutiți de taxe în Ucraina, bombardând, recent, dintr-un foc, toate stațiile de distribuire ale SOCAR, compania azeră de petrol și gaze naturale, cea care mai alina o parte din nevoile de benzină și motorină ale Ucrainei;
- va fi prima iarnă pentru care SUA nu a oferit încă niciun semn că va contribui la sprijinirea sectorului energetic ucrainean. O spune CNN, nu e bârfă la colțuri, care adaugă că a rămas nădejdea în partenerii europeni, ei au oferit 500 de milioane de euro pentru importurile de gaze, plus alte sume pentru eventuale reparații, va fi de ajuns?
- un fost ministru ucrainean al energiei, Iuri Prodans, recomandă scurt și cuprinzător locuitorilor Kievului, la un post de televiziune local, să părăsească orașul în iarna care vine, să plece în orice direcție unde se găsesc lemne și sobe. Argumentul, capacitatea energetică a Ucrainei, deci și posibilitatea de a furniza căldură locuitorilor săi, a ajuns la 50%, insuficientă pentru a trece cu bine prin frigul care vine;
- rezervele de gaze naturale, 6,5 miliarde metri cubi, sunt la jumătate față de cele de anul trecut, pentru o iarnă normală sunt necesare 10 miliarde de metri cubi, importurile din Uniunea Europeană au scăzut cu 20% și, chiar și în aceste condiții, ghinion, două treimi vin tot pe filiera Ungaria - Slovacia;
- șefa cobitoare din parlament, deputata Mariana Bezuhla, transmite și ea că ucrainenii ar trebui să se pregătească pentru ”pene de curent și o iarnă grea”, de parcă singuri nu văd incendiile și distrugerile provocate de dronele ruse sistemului energetic național. Șeful Uniunii Consumatorilor de Utilități Publice, Oleg Popenko, a fost și mai exact: 180.000 de locuitori ai Kievului nu vor avea căldură la iarnă.
Scriam ceva mai devreme că, dincolo de date și declarații mobilizatoare, plutește în aer o senzație de sfârșit de etapă, de trecere într-o nouă fază a conflictului din Ucraina, dar și a lumii așa cum o știm.
Iarna care vine ar putea să fie doar un catalizator al acestor schimbări, doar o ocazie, condițiile sunt însă acolo, războiul de uzură se pregătește și el să-și schimbe hainele, să încheie conturile.
Fructele de pace ale războiului sunt crude încă, dar iarna care vine ar putea ajuta la coacerea lor.
Vor fi dulci, vor fi amare, cine le va culege?
Răbdare, se lucrează...
Se încarcă comentariile...
