30 august 1940 - cedările continuă. Pierdem şi o parte din Ardeal!

În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneţia au loc convorbiri între miniştrii de externe ai Italiei şi Ungariei, conţii Ciano şi Csaky. Acesta din urmă prezintă un program minimal şi maximal al revendicărilor. Primul lua în considerare anexarea a 78 000 km pătraţi, cu o populaţie de 4,2 milioane (dintre care 50% români!), celălalt prevedea anexarea a 50 000 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de 2,7 milioane.

Cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei creează o adevărată isterie războinică la Budapesta. Adulmecând sânge, conducătorii Ungariei simt conjunctura favorabilă. Războiul cu România e extrem de popular. Deşi simpatizează cu revendicările Ungariei, după ce timp de două decenii Bucureştiul dusese o politică de-a dreptul absurdă prin lipsa de viziune şi pragmatism împotriva Berlinului, Germania consideră România prea importantă pentru a o lăsa pradă unui război.

La 1 iulie 1940 România anunţă oficial că renunţă la garanţiile anglo-franceze din aprilie 1939. La 2 iulie, regele Carol îi scrie personal lui Hitler, insistând pentru „o colaborare mai intimă cu Germania”, întărită eventual de trimiterea unei misiuni militare germane la Bucureşti. La 4 iulie se formează un nou guvern, prezidat de industriaşul Ion Gigurtu, un filogerman recunoscut, având drept Ministru de Externe pe Mihail Manoilescu, un fervent susţinător al corporatismului italian. La 11 iulie, România se retrage din Societatea Naţiunilor....care, de facto, nici nu mai funcţiona! Gesturi slugarnice, tardive.

Hitler îi scrie lui Carol la 3 iulie; Carol răspunde misivei la 6 iulie, primind răspuns din partea cancelarului german la 15 iulie. În faţa fofilărilor monarhului, Hitler e foarte tranşant. Cum „revizuirea frontierelor devenise inevitabilă”, ţinea să-l avertizeze pe rege că „orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul, pericolele care ameninţă ţara dvs. va suferi un eşec. Sfârşitul mai devreme sau mai târziu - şi poate fi în foarte scurt timp - ar putea fi chiar distrugerea României”.

A doua zi, la 16 august, încep tratativele româno-maghiare la Turnu-Severin. Negocierile sunt un eşec şi se părea că disputa se va muta pe câmpul de luptă. Înfuriat, Hitler stabileşte cu propria mână graniţa dintre România şi Ungaria, la 27 august. Istoricul Andreas Hillgruber avea să scrie mai târziu: „Hitler a luat una dintre cele mai funeste hotărâri ale sale”. De la sine putere, Germania şi Italia îşi asumă rolul de arbitri. Von Ribbentrop şi Ciano îi convoacă separat pe reprezentanţii Bucureştiului şi Budapestei la Viena. Nu vor fi discuţii, va fi un dictat.

La vederea hărţii, prin care România pierdea un teritoriu de 43 492 de kilometri pătraţi cu 2 667 007 locuitori (majoritatea, 50,1%, fiind români), Manoilescu leşină. Ulterior, nu este lăsat să facă nicio declaraţie oficială. Stupoare, insă!  Întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar, de 50 000 de kilometri pătraţi! Prim-ministrul maghiar, Pal Teleki, se întoarce de la Viena „zdrobit sufleteşte”, spune ministrul învăţământului, istoricul Balint Homan.

Ce face Consiliul de Coroană la Bucureşti? Ce ştie mai bine: cedează. România Mare încetase să mai existe. Oficialii de la Bucureşti nu au înţeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc era o carte de joc importantă. Reich-ul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat permanent „ardoarea” revizionistă maghiară. Cedarea de teritorii a fost poate pragmatică, dar a rămas dezonorantă.

Zguduit de tragedie, un simplu profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, scria în jurnal: „De unde această izolare şi muţenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nicio consideraţie din partea unui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat chiar în concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţiile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătâiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm. Şi într-o zi minciuna în care am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atât cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei”.