2024: Seriozitate politică și un Proiect de Țară

Uneori, ascultându-i pe „campionii comunicării publice”, ai impresia că s-au născut știutori „a tot și a toate”. Cei care fac parte din această specie de „înțelepți ai neamului” înțeleg exact ceea ce se întâmplă în țară și în lume, nu au dileme, iar soluțiile se află întotdeauna în buzunarul lor de la piept. Evident, este vorba despre un piept bombat de „patriotism” și „spirit de sacrificiu”. Nu există nuanțe, nu există culori. Totul este alb sau negru, iar răul este întotdeauna de cealaltă parte a baricadei.

Din păcate, istoria este plină de astfel de „știutori”, „salvatori de țară”, care, în final, au sacrificat destine și vieți doar pentru a încerca – fără succes – să demonstreze că au dreptate.

Așa a apărut extremismul, indiferent că vorbim de Grecia sau Roma antică, de confiscarea revoluției de la 1789 – sau a celor de la 1848 – de către vitejii ideologi „de caviar”, de aprinderea scânteii proletare, în a doua parte a secolului al XIX-lea, perioadă în care a fost turnată, în bună parte, fundația conflagrațiilor mondiale din secolul XX, sau de vedetele tabloidizate din zilele noastre, care fac – aproape – orice pentru a culege like-uri pe Facebook. În final, unii încearcă să „încaseze” profitul și să plece cât mai repede, înainte de prăbușirea tuturor acestor construcții artificiale, în timp ce alții (cetățenii) rămân să plătească facturile.   

Acest tablou al exceselor sociale, economice și politice nu s-a schimbat semnificativ în ultimele secole. Doar s-a adaptat. Peste tot găsim interese nelegitime, lipsă de asumare, minciună, propagandă, manipulare, discursuri patriotarde, presă cumpărată, trădători, impostori, politicianism, care încearcă să-și facă drumul spre „succes”, pavat pe neatenția și credulitatea mulțimii. Este un ciclu păcătos, din care nu se poate ieși decât prin seriozitate, echilibru și viziune, trei atribute nu foarte ușor de găsit în spațiul social-politic al zilelor noastre și, în același timp, nu la fel de spectaculoase precum circul extremiștilor.

Acesta este adevăratul test pe care și România îl are de parcurs, în 2024, alături de multe alte țări democratice, care au alegeri în acest an: să identifice corect extremismul și să-l anihileze prin seriozitatea unor proiecte de țară.

Da, așa este, extremismul își face întotdeauna loc în crăpăturile democrației și lipsa de atenție a cetățenilor.

Da, este adevărat că insatisfacția față de unii politicieni „clasici” și sărăcia de idei și politici publice alimentează apetitul față de AUR-iști și ȘOȘO-iști.

Da, știm că propaganda și manipularea sunt posibile și din cauza lipsei unei prese solide, independente, obiective, nevitriolate de propriile umori exprimate pe tăblițe suedeze, respectiv de refuzul (sau poate frica) multor intelectuali de a intra „în arenă”.

Știm că politica, în orice democrație, este un conglomerat în care nu găsim ușor nici sfinți, nici măicuțe, ci oameni mai mult sau mai puțin dedicați binelui public, mai mult sau mai puțin îndreptățiți să-și asume un portofoliu sau altul. Democrația, însă, spre deosebire de „modelul politic” readus de Putin în Europa – adică dictatura –, permite corectarea greșelilor, măcar de frica votului cetățeanului, dacă nu de dragul respectării legii și a unor principii morale.

Da, în democrație găsim traseiști, întâlnim impostori, descoperim și personaje care nu pot să trăiască fără titluri și onoruri multiple, unele chiar inventate sau acordate de subalterni, dar tot în democrație există instrumentele demascării lor și reechilibrării sistemelor afectate, indiferent că vorbim de administrație publică, mediul academic, cultură, poliție, sănătate sau  agricultură.

La fel de adevărat este și faptul că uneori, în democrație, unii politicieni sau partide politice „tradiționale” alimentează extremismul sau încearcă să-l instrumentalizeze, pentru a obține beneficii politice pe termen scurt. Din păcate, așa s-a întâmplat și cu fasciștii și legionarii, în urmă cu aproape un secol, iar costurile pe termen scurt, mediu și lung sunt consemnate cu litere de sânge în istoria lumii. Prin urmare, nu am cum să nu dezaprob orice acțiune, chiar și din partea unor politicieni educați, profesori universitari, cercetători sau artiști, de a încerca să legitimeze partidele și politicienii extremiști de factură legionară din România, în principal AUR-ul lui George Simion sau S.O.S.-ul Dianei Șoșoacă, exponente ale patologiilor social-politice încurajate intens de Moscova.

La fel de bine, sunt conștient că pentru unii este mai ușor să strige „Jos Guvernul!” și să incite la ură și violențe, în Piața Victoriei, decât să se gândească la stabilitatea politicilor publice, la pregătirile care se impun pentru a face față provocărilor geopolitice pe care toți analiștii de calibru le anunță la orizont.

Iată de ce, cred că este important să rămân un observator și, atunci când este cazul, un critic al fenomenului social-politic, dar și un susținător al măsurilor predictibile și responsabile în politica din România și din Europa. Este ceea ce trebuie să facă un cetățean, cu sau fără responsabilități politice directe. Nu cred în „salvatorii” neolegionari, dar nici nu semnez un cec în alb pentru politicienii „vechi”, care au descoperit curele de „dezintoxicare”, fie ele făcute în țară sau în străinătate. Neolegionarismul, promovat de AUR și Șoșoacă, înseamnă trădarea interesului național, în timp ce iluzia trecutului reinventat ne poate bloca dezvoltarea țării, precum și formarea unor noi generații de politicieni, mai tineri, mai serioși, pentru cel puțin un deceniu. Readucerea, în politica românească, a temelor PDSR-isto-PNȚCD-iste, împănate cu nostalgia PRM-ismului xenofob și a PDL-ismului încrâncenat și corupt, nu ar însemna progres, ci o gravă involuție democratică. Nu critic acea perioadă – o vor face, cu siguranță, istoricii și politologii –, dar nu mă pot gândi la viitorul tinerilor din România – deci inclusiv la viitorul copiilor mei – cu măsurile și modelele politice ciobite ale unei generații active în perioada tinereții mele. Și crocodilii (politici) ajung, la un moment dat, să iasă din „termenul de garanție”, care la noi, în unele cazuri, s-a prelungit nepermis de mult, spre 30 de ani …

Apreciez cercetările social-politice realizate cu simț de răspundere. Sunt o formă științifică de a măsura „temperatura” societății pe diferite teme de interes public. Nu pot însă să nu observ coruperea (și a) acestui instrument, doar de dragul unor încasări mai mari, cu sacrificiul rotunjirii (ne)etice a cifrelor afișate public. Dacă ar fi să cred tot ce „cercetează” unii „cercetători”, atunci ar trebui să tragem concluzia că peste 30% dintre cei care se vor prezenta la vot în 2024 sunt susținători ai extremismului neolegionar, de tip putinist, ceea ce, în opinia mea, ar fi nu numai o jignire la adresa poporului român, dar și o necorelare logică a cifrelor cu numărul de tractoare sau alte mașini agricole aflate zilele acestea în fața Parlamentului României. Prin urmare, nu „cumpăr” tema „succesului” AUR sau S.O.S. și rămân la opinia exprimată pe 12 septembrie 2023, într-un editorial, când am atras atenția asupra pericolului acestui partid extremist și am apreciat reacția de respingere a cetățenilor din România a tot ceea ce înseamnă radicalism și exces în spațiul public, în special a acelor teme catalizate de Moscova în România.

Sper în seriozitatea politică, în primul rând a românilor, cei care aprobă sau nu un anumit demers public. Sper în profesionalismul jurnaliștilor independenți de a aborda acest an electoral cu cea mai mare responsabilitate de care pot da dovadă. Sper în interesul tinerilor pentru viitorul lor, adică în interesul pentru țara lor, România, indiferent unde se află azi sau unde plănuiesc să-și construiască o viață, o familie, o carieră. Acest fals concept, din păcate promovat public, pe toate canalele de comunicare, potrivit căruia tinerii își caută viitorul „afară” nu este decât o modalitate de a destructura orice încercare de a reclădi fundația acestei țări. Nimeni nu poate fi „acasă” cu inima în altă parte decât în țara lui. Sigur, tinerii au dreptul să trăiască unde vor, dar dezrădăcinarea se produce nu atunci când îți schimbi adresa de domiciliu și locul de muncă, ci atunci când nu mai ai puterea să crezi în rădăcinile tale.

Sper în capacitatea partidelor politice responsabile de a lăsa în urmă practicile respinse de cetățeni: traseism, nepotism, lipsă de transparență, politizarea instituțiilor publice, corupție etc. Sper în capacitatea acestor partide de a identifica mizele naționale, în capacitatea acestora de a propune, poate în cadrul unei coaliții cât mai largi, care să implice și actori non-politici, un Proiect de Țară în care să se regăsească cât mai mulți români, pentru a putea reaprinde speranța cetățenilor – și cu precădere a tinerilor –, cu ocazia alegerilor din 2024.

Fără o implicare politică serioasă, din partea tuturor românilor, adică inclusiv participarea la dezbaterile politice și la vot, care vor avea loc pe parcursul acestui an, și fără un Proiect de Țară bine fundamentat, care să depășească limitele unui partizanat politic mic, realizat „pe picior”, riscăm să ne aruncăm copiii într-un vârtej geopolitic, respectiv să-i condamnăm, în mod colectiv, să facă parte dintr-o nouă generație de sacrificiu.

Material publicat și în Revista Cultura