2014: semne, simboluri, superstiţii

Ajutorul dat atunci când este nevoie, banii, prietenia, sunt valori care nu au culoare, miros sau naţionalitate. Sunt sau nu sunt.

Închei anul cu această constatare cu care, deşi sunt de acord, nu o îmbraţişez cu plăcere. Mă refer la partea cu banii...Am avut însă 12 luni în care cei din jurul meu nu au încetat să îmi repete că pasiunea este obsoletă, demodată, naivă, stupidă, inconştientă. Fără valoare. Nu este luată în serios şi nu e cuantificată atunci când este vorba de a face un business plan.

Este totuşi o constatare pe care aş trimite-o tuturor acelor necunoscuţi, colegi sau şefi care şi-au petrecut o parte din timp în a mă convinge că dreptatea este de partea lor. Este, dar nu aşa cum cred ei. De pildă, din punctul de vedere al semnelor, simbolurilor, superstiţiilor. A fost un an în care am cedat celor care-mi spuneau că nu trebuie să cred în superstiţii. Am cedat şi aşa s-au dus la gunoi câteva din cele mai minunate vise ale mele: doar pentru că le-am povestit, şi am crezut în cei care-mi spuneau că a crede că povestind un vis îl distrugi este o superstiţie. De aceea cred că acest final de an, această ultimă oră, o să le consacrez semnelor, simbolurilor, superstiţiilor.

Nu a fost zăpadă anul acesta de Crăciun. Nicăieri în Europa. Rar în lume. Marius Tucă a scris, într-un editorial publicat de Jurnalul Naţional, că este un semn. Trist, dar semn. Un semn că trebuie să ieşim din amorţeală, căci nezăpada este o poveste de pedeapsă acordată muritorilor. Aşa este.

Francezii au transmis în ajunul Crăciunului filmul E.T., pe canalul N4. Românii au făcut aceeaşi alegere în ajunul unui Crăciun de neuitat, în 1989. E.T., pentru masele de români care nu pricepeau ce se întâmplă dar care ghiceau că vor veni vremuri tulburi, ciudate, libere, pasionate şi pasionale, dar grele. E.T. a avut efectul unui anesteziant. Toată lumea a plâns şi toată lumea a crezut în minuni. Ele nu au venit încă. Vor veni vreodată? În acel Crăciun 1989 la noi s-a refugiat un bucureştean, prieten, întâlnit la mare, la Costineşti, într-o tabără sportivă. Ovidiu, oare? Mi-am zis atunci că a căutat un refugiu, o pace de o zi, de o noapte, fugind un Bucureşti haotic şi vremuri care se anunţau teribile. Aveam dreptate. Poate că acel Crăciun a fost ultimul care să-şi merite numele. Era zăpadă şi vremea mai avea încă răbdare cu noi. Francezii se pregătesc pentru un an tulbure. Pasional, pasionat, dar tulbure şi teribil. Ca un duş rece. E.T. este un semn de care m-am îngrozit: începuturile şi vremurile nesigure sunt trăite altfel la 17 şi la 41 de ani. Mi-e teamă de alegerile pe care voi fi nevoită să le fac.

Românii şi bulgarii au acces liber la piaţa europeană a muncii. De astăzi. Este un simbol. Nu cred că din senin reputaţia noastră, a românilor, bulgarilor şi a romilor la pachet, se va îmbunătăţi peste noapte: vom rămâne în continuare dispreţuiţi, consideraţi europeni de mâna a treia, greu de acceptat. Vom trage mult şi cu încăpăţânare de şansele noastre pentru a arăta Occidentalilor că şi noi contăm. Dar deschiderea aceasta înseamnă deja faptul că măcar avem posibilitatea de a arăta ce putem. De a avea o şansă.

România, în sine, a avut un an de trezire a conştiinţelor: protestul îndelung împotriva deschiderii minelor de la Roşia Montana a avut rol de catalizator. Se anunţă un an pasionant ...şi greu, în care mă tem că prostiile stângii vor aduce multă faimă proastă României. Imaginea, câtă mai e, va avea de suferit. Asta este. Avem guvernul pe care ni l-am ales, teoretic ar trebui să fim mulţumiţi. Personal, asemeni lui Mircea Vasilescu, am renunţat să mai votez după alegerea lui Ion Iliescu ca preşedinte. Între timp nu mai am nici cetăţenia română. Dar sunt gata să o iau de la capăt şi să cer dreptul de a vota dacă la alegerile prezidenţiale s-ar prezenta o femeie. România, ca totul estul Europei, este văzută de Vest ca fiind nesemnificativă. Atunci când ajutorul, banii sau prietenia vin din Est, Vesticii strâmbă din nas. NU este normal să fie aşa şi nu ştiu ce ar fi necesar, ce s-ar putea face pentru ca această percepţie să se schimbe. Dar, privind la preşedinta Lituaniei, şi la felul în care a reuşit să 1. ţină piept ruşilor, 2. să adune la Vilnius, la summitul Parteneriatului Estic, toţi şefii de stat, toţi liderii europeni, am înţeles că într-adevăr, ea, Dalya, are dreptate să refuze obligativitatea cotei de paritate a femeilor în consiliile de administraţie (dorită de comisarul Viviane Reding) - o femeie inteligentă reuşeşte, dacă o face, singură, altfel va fi mereu bănuită de a fi ajuns acolo prin diferite mijloace colaterale; şi deci, şansa României ar fi să aibă o femeie ca preşedintă. Nu am nume de impus, dar cunosc câteva femei pentru care mi-aş pune curajul şi reputaţia în joc, dacă s-ar prezenta la alegeri: Sandra Pralong, Monica Macovei, Alina Mungiu-Pippidi...ce am mai avea de pierdut, după ce am experimentat toţi preşedinţii posibili?

Este un sfârşit de an ploios. Ne vom epuiza în lacrimi şi suferinţe? Va fi un an crucial, cert, dar nu cred în Casandrele care anunţă un absenteism teribil la alegerile europene şi nici în cei care anunţă un salt înainte al euroscepticilor. Vom avea alegeri europene pasionante şi interesante cu un procent de prezenţă la vot covârşitor. Conştiinţa europeană este pe cale să se trezească. Este bine. Tinerii care acum cinci ani nu aveau drept de vot îl vor exercita acum. Pentru că, europeni fiind, ştiu că votul lor va conta. Deux mille treize, année de la baise, au spus francezii. An al dragostei carnale, al sexului, sau an în care cu toţii am luat un şut în fund, am fost trădaţi, amăgiţi, înşelaţi? Ambivelanţa limbii franceze este pasionantă. Nu e de mirare că mulţi români se font avoir în Hexagon.

Îmi termin anul citind, tardiv, pentru prima oară, "Un veac de singurătate", cartea lui Gabriel Garcia Marquez. Din cauza unui prieten care crede în mine, deşi îi tot zic că nu merită. Că nu merit. De fiecare dată când deschid cartea mi-aduc aminte de Cioran, de citatul cu nefericirea oamenilor, care vine din faptul că nu sunt capabili să stea singuri într-o cameră. Avea dreptate?

Prieteni virtuali, din blogosferă, de pe Facebook, pe unii v-am cunoscut şi pe viu şi nu am fost dezamăgită. Ceilalţi rămân doar pseudonime sau nume, prenume, dar îmi rămân alături. Critici sau necritici, sunteţi aici, şi datorită vouă am mers mai departe. Nu e mult dar e mai mult decât nimicul. Vă mulţumesc pentru că aţi crezut şi m-aţi băgat în seamă. La mulţi ani!