2 septembrie – „Es ist so!”, complimentul suprem pentru Barenboim şi ovaţii pentru corul Filarmonicii „George Enescu”
0
Întrebat care a fost complimentul suprem pe care l-a primit vreodată, Celibidache a povestit că, după un concert, a venit la el o doamnă în vîrstă, vădit impresionată de muzica pe care o ascultase, i-a strîns mîna, l-a privit în ochi şi i-a spus: Es ist so! (Aşa este). După care s-a întors şi a plecat. Atît. Celibidache spune că atunci a simţit că acel spectator înţelesese exact ceea ce el a vrut să transmită.
1.Radu Lupu şi Daniel Barenboim au cîntat splendid concertul nr.10 (K365) pentru două piane de Mozart. Concertul este compus cu maximum de atenţie, astfel încît să împartă cît se poate de simetric intervenţiile celor două piane. De altfel, concertul începe cu un tril cîntat în unison de cele două piane şi tot ceea ce se întîmplă mai departe mărturiseşte acest spirit: un tril minunat şi fără de sfîrşit cîntat perfect echilibrat de două piane.
Dialogul dintre cele două piane este strălucitor, colorat, viu, fără umbre şi fără subtilităţi. Orchestra are rol secundar, doar din cînd în cînd o notă prelungită a oboiului introduce în atmosfera armonioasă un vag dubiu că ceea ce ascultăm este exact ceea ce este. Înţelegem repede că întregul concert este un joc splendid de virtuozitate, dar oboiul acela vine atît de neaşteptat şi de straniu în tot contextul sonor, încît ne pune pe gînduri. Este, însă, doar o părere. Aşa cum se joacă cu pianele, Mozart s-a jucat un pic şi cu noi. Dialogul ludic şi briant se reia. Radu Lupu şi Daniel Barenboim s-au jucat în spaţiul acestui concert cu o măiestrie uimitoare.
Doi maeştrii într-o frumoasă prietenie muzicală. De altfel, de la intrarea pe scenă, la dialogul lor din timpul concertului şi pînă la ieşire, cei doi s-au arătat publicului bucureştean ca doi buni prieteni. Concertul acesta a fost expresia unei prietenii calde şi deja statornicite, în care plăcerea de a face muzică împreună joacă un rol foarte important. Concertul la două piane Lupu – Barenboim a fost, dincolo de muzică (dacă mai există loc dincolo de această muzică sublimă) o frumoasă pledoarie etică pentru prietenie. Publicul, din nou excepţional în reacţii, a înţeles şi a primit aproape euforic îmbrăţişările celor doi.
2. Momentul major al programului a fost, însă, interpetarea celor patru piese sacre verdiene (Quattro pezzi sacri): Ave Maria, Stabat Mater, Laudi alla vergine Maria, Te Deum. A urcat pe scenă Corul Filarmonicii ”George Enescu”. Cele patru bucăţi muzicale, strînse de Verdi într-un singur opus, sînt lucrări de bătrîneţe ale marelui compozitor. Se simte că arta maestrului de la Busseto ajunsese la o profunzime pe care nu o putem decît bănui cu bietele noastre experienţe muzicale, dar şi că venerabilul catolic italian ştia că moartea nu e departe de el. Cel puţin la Te Deum, ultima în ordinea cronologică a compoziţiei pieselor, e clar că Verdi, la 83 de ani, vedea deja ceva imens şi inevitabil, ceva ce nu se poate vedea la vîrste mai tinere.
Lucrarea este foarte dificilă pentru cor. Nu doar pentru că două din cele patru piese se cîntă a capella, ci pentru că cromatica muzicală verdiană este, aici, foarte specială, în condiţiile în care, practic, partitura cere două coruri reunite. În plus, prima dintre cele patru piese, Ave Maria, este scrisă pe ceea ce se cheamă ”la scala enigmatica”, o gamă muzicală bizară, inventată pare-se chiar de Verdi la bătrîneţe, care sună neobişnuit pentru că intervalele sînt altele decît cele ştiute de toată lumea şi se amestecă elemente majore şi minore. Într-un cuvînt, exigenţele acestor creaţii verdiene sînt maxime.
Pregătit de Ion Iosif Prunner, Corul românesc a fost excepţional. A avut suflu şi muzicalitate, etalînd cînd măreţie, cînd delicateţe tristă. Nu doar că a fost, din punct de vedere muzical, la nivelul dorit de Barenboim (care, deşi ceruse două repetiţii cu corul, a decis după prima că a doua nu mai are rost pentru că totul sună foarte bine), dar a transmis emoţie şi stare din interiorul acestei muzici care este, pe rînd sau de-odată, ciudată şi celestă, înfricoşătoară şi serenă. Triumful a fost total! Nu vreau să spun vorbă mare, dar am avut impresia că publicul din sala Palatului s-a simţit mîndru cînd a văzut respect şi apreciere pentru corul Filarmonicii noastre în gesturile lui Barenboim şi ale multor muzicieni din orchestra sa.
3. Pentru mine, însă, impresia definitivă a venit la final. Uvertura operei ”Traviata”, primul dintre cele trei bisuri oferite de Staatskapelle, m-a ţintuit în scaun pur şi simplu. Noi toţi am ascultat această uvertură de zeci, poate de sute de ori. Niciodată, însă, nu am ascultat-o cîntată aşa. Niciodată nu a sunat urechilor mele în acest fel. Barenboim a reinventat această populară bucată muzicală, găsind în partitură nuanţe incredibile, care aşează totul într-o perspectivă nebănuită pînă acum. Este, aproape, o redescoperire a acestei uverturi.
Şi ce paradox: să (re)descoperi ceva ce se cîntă în fiecare zi într-un colţ sau altul al lumii de 160 de ani! Barenboim şi Staatskapelle au ajuns la un nivel absolut de interpretare a muzicii. Ai senzaţia că treci cu această orchestră şi cu acest dirijor într-o altă dimensiune a lumii. Cunoşti muzica şi, totuşi, nu; cunoşti lumea ta şi, totuşi, nu...Sonoritatea, cît e ea de cunoscută sau de previzibilă urmare a deselor audiţii anterioare, capătă alt sens cu Barenboim.
Materia sunetului are alte proprietăţi sub bagheta lui Barenboim: se dilată şi se contractă altfel decît sîntem obişnuiţi...Sigur că ştii muzica, dacă ai ascultat-o de atîtea ori, dar nu o ştii cu totul pînă nu o cîntă Barenboim! Nu mai e vorba despre splendoarea muzicii în sine, e vorba despre o călătorie a sinelui auditor în spaţii de sensibilitate necunoscute. Ajungi cu Barenboim acolo unde te aşteaptă liniştea supranaturală – scopul ultim al muzicii. După un asemenea concert, un biet om nu poate să-i spună lui Barenboim decît: Aşa este!
Se încarcă comentariile...
