11 septembrie

(c) fredmiranda.com

În acele zile, toată lumea a înţeles că civilizaţia depinde de America şi că epoca în care americanii păreau invulnerabili a trecut. O nouă epocă de război a început atunci. 11 septembrie este cel mai important fapt politic de la căderea zidului Berlinului.

Săptămâna trecută a fost aniversarea atacurilor din 11 Septembrie. Anul acesta, nu pare să se fi întâmplat nimic terifiant. Acum doi ani, însă, un consulat american a fost atacat şi un ambasador a fost asasinat în Benghazzi, Libia. În fiecare an, aniversarea acelor atacuri înseamnă noi precauţii. În fiecare an, posibilitatea unui nou atac dobândeşte ceva din urgenţa momentelor de după 11 septembrie 2001.

Retrospectiv, probabil că invulnerabilitatea anilor '90 este o imagine care ne-a permis să ignorăm terorile acestei lumi. Motivele oamenilor care ignoră politica externă sunt rezonabile şi decente. Dincolo de graniţele civilizaţiei, ce se întâmplă este cu adevărat terifiant şi trece dincolo de război--este haos. Situaţia noastră ca oameni civilizaţi este, însă, fragilă. Astăzi, cine simte că este cetăţeanul unei ţări aliate cu americanii şi dedicată exterminării duşmanilor americanilor?

Am să fac trei observaţii şi am să încerc să explic importanţa şi înţelesul lor politic. Voi presupune în cele ce urmează că sunteţi mai degrabă de partea americanilor decât de partea duşmanilor lor, întrucât asta este o luptă pentru civilizaţie. Prima mea observaţie este că aniversarea atacurilor nu pare să trezească furie, nevoia de răzbunare şi declaraţii de război. Nu părem să credem că am fost atacaţi ca civilizaţie şi că atacul este esenţial nedrept şi trebuie răzbunat. Este normal ca oamenii civilizaţi să nu caute război; este şocant, însă, ca civilizaţia să ajungă să ignore războiul o dată ce a început. Asta semnalează o criză politică serioasă.

După America, alte ţări au fost atacate de terorişti. Aceste atacuri nu au avut aceeaşi putere de a terifia, pentru că toţi învăţaserăm între timp că noi pericole trebuie acceptate. Dar răspândirea atacurilor, chiar fără aceeaşi teroare iniţială, anunţa venirea războiului. Nici o ţară nu a fost convinsă să meargă la război de asemenea atacuri. Dintr-o dată, comunităţile noastre au ajuns să arate diferit: Părem toţi să credem că familia altuia a murit şi că se vor descurca cum pot, dar noi nu le datorăm nimic. Putem numi această opinie realism--să fim realiştii, morţii sunt morţi şi noi care trăim nu vrem să ne alăturăm morţilor...

Ce s-ar întâmpla dacă familiile noastre ar fi ucise de terorişti? Am avea curajul să cerem comunităţii să sufere pentru justiţie în numele morţilor? Sau am rămâne singuri, loviţi de haosul în care trăim, incapabili de a transforma viaţa privată în viaţă publică? Din contră, pare că singurul sentiment publicat este suferinţa, frica, vulnerabilitatea expusă. Am auzit de rude ale soldaţilor morţi sau oamenilor morţi pe 11 septembrie cerând foarte public sfârşitul războiului, dar pe nimeni cerând dreptate în numele morţilor.

A doua observaţie este că noua epocă de război pare să fie o problemă internă, nu externă. Oricine a trecut printr-un aeroport ştie despre ce vorbesc. Politica civilizaţiei pare să se fi transformat în suspiciunea că noi toţi, cetăţenii care respectăm legile, suntem inamici publici şi trebuie să fim trataţi ca inamici potenţiali, deşi nu încă actuali. Nu părem să ştim cine este duşmanul a cărui moarte ne-ar readuce pacea de dinainte de atacuri. Viaţa pare să se fi transformat pentru totdeauna deci--se pare că noi suntem duşmanii noştri. În locul războiului, ne transformăm spaţiile publice în închisori. Cumva am înţeles invers logica politică: Zidurile care ar trebui să ne apere de străini, să ne permită să trăim în siguranţă împreună, din contră, ne reamintesc mereu de nesiguranţa noastră...

Faptul politica important este acesta, războaiele împotriva terorismului nu au născut decât o mişcare politică, mişcare anti-război. Ca în vremea Vietnamului, trădarea a devenit cea mai înaltă formă de patriotism. Oameni altfel respectabili au ajuns să declare public că înfrângerea este singura soluţie acceptabilă. Preşedintele de atunci al Americii a devenit un ţap ispăşitor, acuzat simultan de a fi un geniu rău şi un incompetent inenarabil. Paranoia conspiraţionistă şi deriziunea pe nerăsuflate au devenit modurile predilecte ale discuţiei politice în lumea care discută politca. Cauzele războiului şi necesitatea victoriei au dispărut complet din dicuţia publică.

Consecinţa acestei schimbări de atitudine remarcabile de după 11 septembrie 2001 este că nu există nici un discurs public serios despre strategia de război. Care este scopul nostru ca alianţă americană, care sunt mijloacele de a atinge acel scop? Discuţia despre implicaţiile politice ale scopurilor şi mijloacelor noastre numai atunci poate să devină practică. Din contră, populaţiile din lumea civilizată ignoră complet problemele de război. Nu suntem cetăţeni-soldaţi şi nici cetăţeni interesaţi de soarta soldaţilor noştri. Cel mai şocant fapt este că nu ştim mai nimic despre toate atacurile care au eşuat, prevenite fiind de servicii secrete. Nici unul, nici măcar la ani după evenimente--trăim într-o lume în care noi nu vrem să aflăm adevărul şi cei care ştiu adevărul vor să ne apere de consecinţele teribile ce urmează aflării adevărului.

A treia observaţie este că lumea în care trăim acum nu mai este o lume politică. Nu numai pentru că majoritatea nu ne îngrijorăm de treburile politice şi nu gândim în categoriile artei politice. Ce vreau să spun este că politica a devenit o limită neplăcută pusă vieţilor noastre apolitice. Politica este ce se întâmplă când lucrurile merg prost. Serviciile publice sunt ineficiente? Ne plângem--atunci devenim oameni politici--am vrea servicii publice ca în alte ţări, unde totul merge bine--pentru ca apoi să putem ignora din nou politica. Nu vrem probleme politice, ci soluţii administrative.

Aceasta este logica raţionalismului în politică, transformarea conflictelor partizane în probleme administrative, transformarea problemelor fundamentale ale justiţiei şi nevoii în probleme tehnice care cer expertiză. Şocant este numai că acum aplicăm această logică războiului--am vrea să nu existe, este o sâcăială, ar trebui să fie administrat cum trebuie. De aici atracţia atacurilor aeriene, mai ales cu maşinării care nu cer pilot. Războiul poate fi transformat într-o campanie interminabilă de bombardare şi o campanie interminabilă de supraveghere a populaţiei. Şi noi nu suntem fortaţi să ne facem probleme...