100 de secunde până la miezul nopţii. De ce ar trebui să ne îngrijoreze războiul nuclear mai mult decât pandemia de COVID-19

0
0
Sursa Science in HD via Unsplash
Sursa Science in HD via Unsplash

În mijlocul pandemiei de COVID-19, atenţia lumii s-a orientat, în mod normal, pe ameninţările biologice şi cum putem să le gestionăm. În spatele barajului de informaţii legate de COVID-19, trec, relative neobservate, semne că războiul nuclear rămâne cea mai mare ameninţare potenţială cu care ne confruntăm.

Celebrul Ceas al Apocalipsei, un buletin de informare fondat de oameni de ştiinţă americani implicaţi în Proiectul Manhattan, a fost resetat în ianuarie 2020 la 100 de secunde înainte de miezul nopţii. Evident, miezul nopţii înseamnă distrugerea civilizaţiei umane şi minutarul nu a mai fost atât de aproape de ora 12.00 nicioadată în istoria buletinului, nici măcar în timpul crizei cubaneze. De adăugat că în data de 23 ianuarie, anul curent, când ultimul buletin a fost emis, comunitatea internaţională încă nu era conştientă de urmările globale a ceea ce se întâmpla în Wuhan, China.  

Principalele două ameninţări expuse în buletin sunt riscul unui conflict nuclear şi schimbările climatice, cu o menţiune importantă: aceste două riscuri sunt augmentate şi multiplicate semnificativ de răspândirea dezinformării în mediul online. Pe lângă aceste două riscuri principale, mai sunt menţionate noile biotehnologii genetice dar şi ritmul frenetic de dezvoltare al inteligenţei artificiale, în special în aplicaţii militare.  

Cum arată peisajul diplomatic nuclear în acest moment?

Într-un cuvânt, alarmant. După cum se spune şi în buletin, mai multe tratate internaţionale care ofereau un cadru de reglementare şi de reducere a riscului de conflict nuclear au fost fie erodate, fie pur şi simplu aruncate la coşul de gunoi. În ultima categorie intră Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare, din care Statele Unite a ieşit formal în data de 2 august 2019. În aceeaşi zi, preşedintele Vladimir Putin a anunţat o decizie în oglindă din partea Moscovei. Motivul oficial invocat de partea americană a fost violarea tratatului de către Federaţia Rusă, acuzaţie promovată în rapoartele Departamentului de Stat cu privire la aderenţa la tratatele de non-proliferare, începând cu 2014 (rapoartele pentru 2018, 2019, 2020).

Fără să fie susţinută de dovezi concrete, probabil datorită modului prin care s-au obţinut respectivele informaţii, acuzaţia americanilor a beneficiat de lămuriri printr-o declaraţie din 2018 a directorului Comunităţii de Informaţii a Statelor Unite la acel moment, Dan Coats, care a detaliat modul în care Rusia a eludat regulile, testând sisteme balistice intermediare de la un punct fix, dar nu de la sol, ci de pe o platformă de luptă maritimă, deşi respectivele sisteme aveau scopul de a fi instalate la sol, în cazul unei situaţii de conflict real.

Un alt motiv pentru care Washington a dorit acest rezultat, poate chiar cel principal, este că Republica Populară Chineză nu este parte a tratatului, prin urmare, rachetele sale intermediare de tip DF-26, produse la scară largă, au ajuns să reducă masiv capacitatea portavioanelor americane de a acţiona în aşa-numitul prim-inel din Marea Chinei de Sud, cauzând un deficit strategic fundamental forţelor aliate din Pacific, în eventualitatea unui război cu Beijingul.

Un alt tratat între Statele Unite şi Federaţia Rusă, cu referire la armamentul nuclear, se află într-o zonă cel puţin gri, cu privire la prelungirea sa. Tratatul New START, care face referire la reducerea armelor nucleare strategice (rachete balistice intercontinentale şi rachete balistice montate pe submarine), expiră în februarie 2021. Ultimele discuţii bilaterale pe acest subiect, din august, ţinute în Viena, nu indică că tratatul se va prelungi.

Faţă de Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare, în cazul New START, Federaţia Rusă respectă termenii acordului, lucru confirmat chiar de rapoartele Departamentului de Stat menţionate mai sus. Mai mult, partea rusă, prin reprezentantul Sergei Ryabkov, a declarat că este de acord cu prelungirea, fără precondiţii, a tratatului.

Conform acestei analize Brookings, reluctanţa americanilor de a prelungi tratatul are trei motive: China, armament nuclear non-strategic şi procesul de verificare. China este din nou un factor in ecuaţia nucleară. Beijingul nu este parte a acestui tratat, deşi Statele Unite ar dori un format trilateral, din considerente strategice, China devenind principala ameninţare pe termen lung pentru americani.

Totuşi, arsenalul nuclear al Chinei nu se compară cu cel al Rusiei şi al Statelor Unite, numărând aproximativ 300 de focoase, faţă de mii atât pentru Washington, cât şi pentru Moscova. Din acest motiv, Beijingul nu are nimic de câştigat din participarea la tratat, având în vedere că nici Statele Unite, nici Rusia nu vor ajunge în viitorul previzibil la un număr similar de focoase cu cel al Chinei. De asemenea, Rusia reclamă, în mod legitim, că dacă ar fi să fie inclusă China în acest format (ceea ce nu le-ar fi deloc detrimental), şi Franţa şi Marea Britanie, membri NATO, ar trebui să participe.

Totuşi, Statele Unite ridică un subiect important: arsenalul non-strategic al Rusiei este semnificativ şi ar trebui redus. Moscova leagă acest subiect de eliminarea sau reducerea sistemelor de apărare anti-rachetă, precum cel din România, un non-starter pentru americani. Deşi motivaţia americanilor este admirabilă în acest caz, pragmatic, chiar dacă ruşii ar renunţa la reciprocitatea cu privire la sistemul anti-rachetă, punerea în practică a unui sistem de verificare on-site pentru armament nuclear tactic ar dura foarte mult, în timp ce tratatul expiră în mai puţin de cinci luni.

Buletinul mai menţionează un tratat critic pentru transparenţă, care începe să se erodeze serios, anume tratatul Ceruri Deschise (Open Skies). Acest acord multilateral internaţional include 33 de ţări care l-au ratificat şi astfel permit accesul în spaţiul lor aerian pentru zborurilor de recunoaştere ale unor alte state participante, cu acord prealabil. România este şi ea parte a acestui tratat.

În mai 2020, Departamentul de Stat a anunţat retragerea Statelor Unite din Ceruri Deschise, decizie care va intra în vigoare în data de 22 noiembrie 2020. Vina este plasată exclusiv în braţele Moscovei, care este acuzată de aplicarea selectivă a măsurilor acceptate în tratat. Deşi menţiunile americanilor legate de Abhazia şi Osetia, considerate de Moscova drept state independente, deci neparticipante la Ceruri Deschise, şi desemnarea de către ruşi a unui aeroport din Crimeea ocupată drept staţie de realimentare pentru zboruri parte din tratat, sunt legitime şi, în special în cazul Ucrainei, nu permite legitimizarea ocupării Crimeii, totuşi nu ar fi trebuit să fundamenteze o ieşire din tratat, având în vedere valoarea sa strategică pe termen lung.

Totuşi, o precizare din comunicatul Departamentului de Stat arată că Rusia are, într-adevăr, ceva de ascuns, prin faptul că blochează anumite zone din spaţiul aerian de deasupra exclavei Kaliningrad. Din păcate, ce ascunde Moscova sunt, cel mai probabil, rachete cu focoase nucleare îndreptate spre ţinte NATO. Rachetele Iskander, capabile să fie echipate cu focoase nucleare sunt practic confirmate ca fiind prezente în Kaliningrad. Coroborând asta cu interdicţia de a permite zboruri de recunoaştere şi cu dovezile fotografice colectate prin satelit, cu privire la modificările făcute la depozitul de arme nucleare din exclavă, putem să spunem, cu un grad înalt de încredere, că perimetrul rus din regiunea baltică este nuclearizat.

Tratatele menţionate mai sus se învârt pe orbita Washington-Moscova şi degradarea lor este alarmantă dar sunt şi alte acorduri, precum Joint Comprehensive Plan of Action, denumit generic Acordul Nuclear Iranian, care sunt şubrezite de postura diplomatică agresivă a Statelor Unite. Retragerea Washingtonului din acest tratat şi întoarcerea la o politică de izolare a Teheranului a scăzut încrederea aliaţilor europeni în americani şi, în mod paradoxal, a redus aşa-numitul breakout time – timpul necesar pentru un stat, în acest caz Iran, să producă suficient material nuclear pentru o armă, de la 12 luni, la 3-6 luni.

Diplomaţia neconvenţională a lui Donald Trump a produs o detensionare neaşteptată în relaţia cu Phenianul, după finalul incandescent al administraţiei Obama, dar, în realitate, niciunul dintre elementele perene ale ecuaţiei de putere din Asia de Nord-Est nu s-a schimbat fundamental. În ciuda misivelor de dragoste adolescentine dintre cei doi lideri, se pare că Phenianul a înaintat cu programul său nuclear, conform unor surse citate de Washington Post. Astfel, dictatura Kim a reuşit să producă mai multe bombe nucleare (aproximativ 15 noi focoase), rachete capabile să le transporte şi, de asemenea, poate ce este cel mai îngrijorător, a reuşit să construiască şi/sau să îmbunătăţească o reţea de buncăre adânci, capabile să reziste la un atac aerian american masiv, ceea ce face Phenianul capabil de a răspunde nuclear, chiar după un atac aliat preemtiv.


FOTO Shutterstock

china versus sua manusi box harta foto shutterstock

Două focare periculoase

Pe fondul deteriorării peisajului diplomatic nuclear, mai multe focare de conflict existente ne dau motive de îngrijorare, având potenţialul de a evolua într-un conflict regional masiv, posibil într-un război global, generalizat. Dintre acestea, cele pe care aş vrea să le scot în evidenţă în acest articol sunt focarul Nagorno-Karabah şi focarul Strâmtoarea Taiwan/Taiwan.

Fără a intra în istoria complicată a regiunii separatiste Nagorno-Karabah, este clar că un conflict între două state relativ mici, fără capacităţi militare semnificative, se poate transforma într-un război între Mari Puteri, având în vedere susţinerea fără echivoc a Turciei pentru Baku, conform politicii “două state, o naţiune”, şi obligativitatea Moscovei de a asista Erevanul, în cazul unui atac, conform unui tratat bilateral între cele două ţări. Doborârea unui avion armean de un presupus avion turcesc, nu face decât să arunce benzină pe foc, chiar dacă Ankara neagă acuzaţiile.

Această regiune din Caucaz are o importanţă strategică majoră, în primul rând datorită resurselor de hidrocarburi care alimentează Europa şi Turcia prin mai multe conducte de gaz. De asemenea, are o valoare strategică majoră pentru Federaţia Rusă, fiind pasajul cheie spre Districtul Militar de Sud al ţării, unul din cele cinci districte militare ale Rusiei. Din acest motiv, tratatul militar bilateral de mai sus a presupus şi extinderea permisiunii de a avea o bază militară în Armenia până în 2044, precum şi transfer de tehnologie militară către armeni. Moscova nu va permite, sub nicio o formă, o schimbare fundamentală a balanţei de putere în această regiune. Pe lângă Turcia şi Rusia, Iran are, de asemenea, un rol major în acest conflict. Azerii reprezintă cea mai mare minoritate din Iran şi proteste au erupt deja în mai multe oraşe din Iran, pentru susţinerea Azerbaidjanului, ceea ce cu siguranţă creează nelinişte în Teheran, chiar dacă declaraţiile oficiale au fost de susţinere a integrităţii teritoriale a ţării musulmane vecine.

Această confluenţă de interese şi de puteri regionale, precum şi opacitatea cu privire la cauzalitatea celor petrecute efectiv pe câmpul de luptă, cuplată cu campanii masive de dezinformare din ambele părţi, au potenţialul de a generaliza conflictul.  O eventuală confruntare între militari turci şi ruşi va pune întrebări existenţiale înalţilor oficiali NATO. Ce se întâmplă dacă, spre exemplu, Ankara neagă implicarea în Caucaz şi este totuşi victima unui atac cibernetic masiv din partea Rusiei? Se va aplica articolul 5 şi daca da, cum?

Chiar dacă extrapolarea extinderii conflictului din Nagorno-Karabah spre unul generalizat NATO-Rusia, este un scenariu mai degrabă fantezist, decât realist, este o oportunitate bună pentru a remarca un pasaj important din doctrina militară oficială a Federaţiei Ruse din 2014, anume punctul 27 care spune că Federaţia Rusă îşi rezervă dreptul să folosească arme nucleare în conflict în cazul unui atac nuclear sau cu arme de distrugere în masă împotriva sa sau în cazul unui atac convenţional, când existenţa statului rus este în pericol. Această exprimare din urmă este mai mult decât ambiguă şi poate să fie interpretată în multe feluri. În cazul unui conflict Rusia-NATO, cu forţele ruse pierzând din terenul ocupat în regiunea baltică, de exemplu, ca urmare a întăririlor americane sosite pe câmpul de luptă, ar putea considera că statul rus este în pericol, prin urmare utilizând arme nucleare, chiar şi la nivel tactic, o escaladare monstruoasă.

În mod interesant, dar şi îngrijorător, această analiză de la Institutul Naval al Statelor Unite indică mai multe declaraţii din partea unor înalţi oficiali ruşi care sugerează existenţa unor anexe clasificate la doctrina militară oficială, care relaxează modul în care se folosesc armele nucleare, în special cele tactice, ca o măsură de a forţa “detensionarea” unui conflict, prin a ridica miza periculos de mult şi a arăta determinarea Moscovei. Ce se întâmplă dacă NATO îi plăteşte şi vrea să vadă cărţile?

Un al doilea focar pe care vreau să îl propun spre discuţie este Taiwan. Chiar dacă ştirile internaţionale s-au concentrat asupra evenimentelor din Hong Kong, cred că acumularea de tensiuni între Beijing şi Taipei poate avea consecinţe mult mai mari pentru scena globală. Relaţiile dintre Republica Populară Chineză şi Taiwan, pe care Beijingul o consideră o provincie separatistă, s-au deteriorat şi mai mult în ultimele luni.

Ca urmare a unor vizite din partea unor înalţi oficiali americani în Taiwan, Beijingul a răspuns în forţă, mărind considerabil numărul de zboruri militare care trec linia mediană, o demarcaţie neoficială în Strâmtoarea Taiwan, definită de Statele Unite în 1955, stârnind anxietate în Taipei. Vizitele oficialilor americani înfurie Beijingul deoarece dau legitimitate pretenţiei Taiwanului de a fi „adevărata China”, deşi la nivel oficial, diplomatic, Washington nu are relaţii cu Taiwanul şi recunoaşte Beijingul.

Un alt motiv pentru care Republica Populară Chineză a escaladat tensiunile militare este planul Statelor Unite de a vinde Taipeiului armament sofisticat în valoare de 7 miliarde de dolari. Un editorial al Global Times, un ziar afiliat Partidului Comunist Chinez a scris despre referitor la vizite că “promovarea relaţiilor cu Statele Unite nu este decât un mod de a-ţi stinge setea cu otravă” şi ”continuă [n.a. Statele Unite şi Taiwan] să arunce cu pietre în apele din Strâmtoarea Taiwan dar odată ce merg prea departe, aceste pietre se pot transforma în torpile”.  Li Zuocheng, membru al Comisiei Militare Centrale a Partidului Comunist Chinez, a declarat în mai că lasă uşa deschisă pentru o intervenţie militară, o declaraţie relativ rară din partea Chinei.

Un moment potenţial crucial pentru focarul Taiwan este ianuarie 2021, când va avea loc Conferinţa de Lucru pe marginea Taiwanului în China. 2021 este un an important, marcând 100 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist, ceea ce înseamnă că  este posibil să se ia decizii importante cu privire la strategia pentru urmatoarea decadă, vizavi de Taiwan. Este cert că o invazie a insulei este puţin probabilă în următorii 2-3 ani dar, după 2025, odată cu creşterea capacităţii operaţionale a armatei chineze, o intervenţie militară devine din ce în ce mai probabilă. Acest lucru va schimba cu siguranţă postura Chinei, care până atunci va accelera războiul psihologic cu Taiwanul, promovând ideea în populaţia de pe insulă că au de ales între o Chină paşnică şi lideri locali nesăbuiţi.

Unde este elementul nuclear relativ la focarul Taiwan? Pe lângă faptul că atât China, cât şi Statele Unite sunt puteri nucleare, cred că un factor important este Coreea de Nord. Într-un exerciţiu de tip simulare de război, realizat la Colegiul de Război al Infanteriştilor Marini, din Statele Unite, Kim Jong Un decide că un conflict generalizat în Pacificul de Vest este un moment oportun pentru a invada Coreea de Sud. Odată ce trupele nord-coreene, chiar şi cu asistenţa chinezilor, pierd continuitatea liniilor de alimentare logistică spre front, Kim autorizează folosirea armelor chimice. Acest lucru declanşează un răspuns nuclear limitat din partea americanilor. Surprinzător sau nu, în acelaşi scenariu, care presupune un conflict generalizat şi în Europa de Est, cu Rusia, izolarea unei divizii ruse de către aliaţi a determinat un atac nuclear tactic din partea Moscovei.

Rezultatele exerciţiului sunt alarmante, deoarece susţin teoriile legate de comportamentul Rusiei într-un război generalizat, anume folosirea relaxată a armamentului nuclear tactic, dar şi lipsa de soluţii pentru aliaţi în situaţia unui atac non-convenţional non-nuclear (chimic şi/sau biologic).

În loc de concluzii

Pandemia are tendinţa să absoarbă atenţia lumii, ceea ce nu este anormal dar nu ar trebui să ne amorţească atenţia vizavi de riscul nuclear. Ceasul Apocalipsei nu este un truc al presei de a aduna like-uri, este rezultatul a zeci de ani de analize din partea unui grup vast de oameni de ştiinţă care sintetizează plastic şi eficient pericolul iminent cu care ne confruntăm. Pandemia nu este o distragere, din contră, este un factor accelerant al acestor tendinţe deoarece adaugă un strat suplimentar de incertitudine, haos şi tensiune peste pânza complexă de relaţii internaţionale.

În loc de concluzii, vă propun să vizionaţi acest videoclip, o simulare de la Programul pentru Ştiinţă şi Securitate de la Universitatea Princeton cu privire la un schimb nuclear între NATO şi Rusia, pe baza unor informaţii detaliate.

Suplimentar, această resursă online de tip Google Maps permite simularea detonării unei arme nucleare (variind în putere), asupra unui oraş, pentru a observa numărul estimat de victime şi efectele exploziei. O bombă nucleară Topol SS-25 (800kt), aflată în arsenalul Rusiei, detonată la 2,9 kilometri deasupra centrului Bucureştiului ar genera 755.720 de morţi instantaneu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite