Lucruri mai puţin cunoscute despre înfiinţarea Muzeului Satului din Bucureşti. Ce meşteri au lucrat la reconstrucţia caselor
0Muzeul Naţional al Satului denumit „Dimitrie Gusti” printr-o hotărâre a Guvernului din anul 2003 reprezintă una dintre cele mai mari atracţii turistice din Bucureşti. A fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea.
Planurile de amplasament au fost realizate de scriitorul, dramaturgul, regizorul şi scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziţie de Fundaţia Culturală Regală. Fondatorul muzeului, Dimitrie Gusti, nota în volumul „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii“ despre modul de amplasare al caselor în ideea reproducerii unui sat, dar şi despre vizitele frecvente ale regelui Carol al II-lea: „Ne trebuie cu orice chip un Muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi ţărăneşti, ele însele piese de Muzeu, casele la rândul lor fiind aşezate astfel ca să închipuiască un sat adevărat. Iată de ce am primit cu bucurie propunerea pe care Municipiul Bucureşti ne-a făcut-o, de a organiza în Parcul Naţional Regele Carol al II-lea, un asemenea Muzeu în aer liber, pe o întindere de peste 45.000 metri pătraţi, la marginea lacului Băneasa, de curând asanat, şi al cărui prilej de deschidere să fie festivităţile Lunii Bucureştilor din acest an.
Sub supravegherea foarte atentă şi personală a Maiestăţii Sale Regelui, care ne-a făcut atât de des cinstea de a veni să contribuie cu îndrumări şi cu bogata Sa experienţă a tuturor treburilor româneşti, am pornit la munca de alegere a caselor ţărăneşti, din toată ţara. Cu câtă bucurie lucram acuma, nu în carton şi pânză, ci cu case autentice, desfăcute, transportate şi refăcute la locul ce li se cuvenea, în Muzeul nostru. Treizeci de inspectori şi echipieri ai Fundaţiei, cunoscători încercaţi ai satelor unde au lucrat, au împânzit tot largul ţării. Şi ne-au adus treizeci de gospodării din treizeci de regiuni diferite“.
Muzeul a fost ridicat în numai două luni
Dimitrie Gusti prezintă modul în care au fost aduse casele tradiţionale şi reasamblarea lor în interiorul muzeului. Unele bârne erau pictate, iar lucrătorii au manifestat o grijă deosebită faţă de acestea. Cei chemaţi să lucreze au fost chiar meşterii satelor.
„Casele ne-au venit în 56 de vagoane, care au transportat o cantitate totală de 47.564 de kilograme. Nu erau simple bârne care se puteau arunca de ici, de colo, ci fiecare în parte era un obiect de preţ, care urma să fie mânuit cu grijă. Majoritatea lor erau bârne sculptate, ba chiar, cum a fost cazul cu Biserica de lemn din Maramureş, bârne cu preţioasă pictură pe ele. Noroc că cei care au desfăcut casele şi cei care le-au reconstruit la Bucureşti, au fost înşişi meşterii satelor. Din fiecare sat au sosit sătenii cei mai pricepuţi la asemenea treburi. Numărul lor a fost de 130. Şi, cum lucrurile erau urgente, le-am adăogat mâna de lucru din Bucureşti, zidari, vopsitori, dulgheri, ridicători de schele şi salahori. Până la sfârşit, se perindaseră prin şantierul nostru 1046 lucrători, numai pentru ridicarea gospodăriilor ţărăneşti, fără să socotim pe aceia întrebuinţaţi la construcţia unei săli centrale de Muzeu, în formă de clopotniţă, cu arhondaric, şi nici pe lucrătorii Municipiului care au organizat drumurile, lumina, etc. Socotiţi pe zile de lucru, aceşti muncitori au lucrat 5579 zile, iar adăugând şi cele 3900 zile ale sătenilor meşteri, totalul s-ar ridica la 9659 de zile de lucru, adică la vreo 25 de ani şi 269 de zile.
Numai datorită unei pregătiri de peste zece ani, am putut construi în mai puţin de două luni Muzeul satului românesc, pentru care astfel ar fi fost nevoie de mulţi ani“, prezenta Dimitrie Gusti.