„Pita pohăită cu pecmez“, dulcele preferat al copiilor din Banat în anii săraci de după război
0În perioada de după război, românii nu o duceau prea bine, de multe ori neavând chiar ce să pună pe masă, fiind nevoiţi să improvizeze.
Anii ’50 au fost printre cei mai grei. La Reşiţa, atmosfera nu prea era de basm şi cei care au trăit perioada nu au o amintire prea plăcută a acelor vremuri. Uica Mihai, un cunoscut bucătar bănăţean, s-a născut în 1957 şi îşi aminteşte şi acum copilăria petrecută pe malurile Bârzavei.
“Locuiam noi, la vremea copilăriei mele, într-o curte mare cât avlia bisericii, baş în buricul oraşului din acea vreme, dimpreună cu alte douăzeci de familii, care nemţi, care unguri, care sârbi, ba chiar şi nişte slovaci, vinituri de pe la graniţa cu Ucraina. Curtea era lipită de RATA- adica Regionala Autobază de Transporturi Auto- şi toţi vecinii erau angajaţi acolo, care şofer, care mecanic, care oarece. Şi ne înţelegeam de minune şi eram ca o familie mare în care ne încurcam copii între noi şi doamne, că eram peste o sută. Acum să nu credeţi că la Rata erau salarii grozave, că umbla şi o vorbă: Tata îi şofer la RATA, în trii zîle-i plata gata”, povesteşte cu haz Uica Mihai. Din acele vremuri, năstruşnicul bucătar bănăţean îşi aduce aminte cum îşi îndulceau zilele. Ieftin şi gustos, că nevoile materiale erau mari şi nu-şi permitea nimeni să-şi crească copii cu ciocolată şi alte bunătăţi.
“Ne împrumutam unii pe alţii cu de-ale gurii şi de multe ori noi, copiii, care eram ortaci, mâncam la troacă. Adică puneau ai noştri mână de la mână şi fierbeau la căldarea a mare şi venea fiecare cu blidul lui şi mâncam până ne jucau puricii pe burtă.Şi câteodată, ne făceau babele ale bătrâne ceva de dulce, că doar eram copii şi eram doriţi. Şi ăl mai bun dulce, de care nu mă zăuit, era pita pohăită cu pecmez de prune şi aşa muşcam din feliile unse că aveam mustăţi şi bărbişoane de magiun, trii zîle”, spune Uica, gata în orice moment să gătescă “dulcele” copilăriei lui după reţeta de mai jos.
Pită pohăită cu pecmez (dulceaţă)
Trebuie să ai la îndemână:
„O pită sau chiar două, tăiată în felii groase cât degetul de copil, vreo zece ouă sau baş cincisprezece, un sfert de litră de lapte dulce dat în fiert, un picuţ de sare, zahăr câte o linguriţă pentru fiecare ou, mai nişte scorţişoară şi un pic de nucşoară rasă. Pecmezul trebuie să fie din acela bun fiert din toamnă numai din prune despieliţate şi îndulcit cu o ţîră miere. Şi te apuci să baţi ouăle cu lapte, cu ţucăr şi cu mirodeniile alelalte, până se face ca o smântână mai groasă. Şi iei fiecare felie de pâine de o treci prin pohăiala asta şi apoi o frigi în ulei încins până prinde culoarea aurie a jumărilor. Şi pe fiecare felie ungi pecmez cu cuţitul şi mai presari puţină nucşoară. Şi, doamne, atât îs de bune, mai ales dacă le mănânci cu lapte rece sau cu un ceai de mentă care încă mai abureşte în şolul tău“.