Viața Monicăi Lovinescu, „disecată” pentru public, la Iași. O lecție deschisă despre ororile „Epocii de Aur”

În Capitala Moldovei este ilustrată, printr-o expoziție de fotografie, copilăria scriitoarei la Fălticeni și primii ani în exil. Totodată, expoziția amintește, într-un mod cu totul aparte, de emisiunile-emblemă de la Radio Europa Liberă. 

Glasul curajului și al libertății într-o Românie sub asalt comunist nu s-a stins. Se aude, în continuare, în memoria colectivă. Și, parcă mai tare ca niciodată, se aude în An Centenar, la 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. În context, în Foaierul Universității „Petre Andrei" din Iași, a avut loc, pe 14 decembrie, vernisajul expoziției „Monica Lovinescu - Ținta Securității timp de 35 de ani”.

Expoziția prezintă o serie de teme principale din viața și activitatea Monicăi Lovinescu. Este ilustrată copilăria scriitoarei la Fălticeni și primii ani în exil. Totodată, expoziția amintește, într-un mod cu totul aparte, de emisiunile-emblemă de la Radio Europa Liberă. Universitatea „Petre Andrei" din Iași va găzdui expoziția până în februarie 2024. „Principalele teme sunt legate de supliciul pe care l-a îndurat Ecaterina Bălăcioiu, mama Monicăi Lovinescu, care a rămas în țară după ce fiica s-a a plecat cu o bursă și apoi nu s-a mai întors. Dar și faptul că securitatea pur și simplu le-a șantajat pe amândouă… și pe mamă, și pe fiică, tocmai pentru a obține recrutarea Monicăi Lovinescu, să devină informator pentru exilul românesc la Paris”, subliniază Oana Demetriade, cercetător CNSAS. 

Teze și antiteze salvatoare

Monica Lovinescu a fost una dintre vocile cele mai puternice ale postului de radio Europa Liberă, timp de 25 de ani. Când s-a întors în 1990, la București, mulți români au recunoscut-o pe stradă numai auzindu-i vocea, așa cum a mărturisit chiar M. Lovinescu în „Jurnal esențial”.

Rămasă la Paris pentru următorii 60 de ani, până la moarte, Monica Lovinescu a înfruntat comunismul cu vocea și penelul. În anii ’60 și-a făcut debutul la Radio Europa Liberă: emisiunile „Teze şi antiteze la Paris“ şi „Actualitatea culturală românească“ erau doza de speranță de care aveau nevoie cei rămași în țară. Iar curajul era de ambele părți: pentru ea să vorbească, pentru ei să asculte.

Sunetul era precar și aparatura veche, însă nici ea, nici soțul ei, Virgil Ierunca, nu au abandonat și au ajuns chiar să facă emisiunile din propriul cămin: „Rămânea – și așa s-a și întâmplat – să ne transformăm casa într-un laborator de nivel profesional pentru a copia muzica de pe discuri pe bandă, a înregistra cronicile, uneori chiar și mesele rotunde. Am învățat, eu care păcătuiam prin neîndemânare, să fac și montaj. Am jucat câțiva ani buni și rolul operatorului“.