CENTENAR Monica Lovinescu, vocea care a dat speranță românilor sub regimul comunist. „Ceaușescu voia să rămân ca o legumă“
0Monica Lovinescu a plecat în Franţa la studii, cu gândul că se va întoarce repede, într-o țară fără război și politici meschine, fără să știe că va deveni un simbol al libertății și al curajului pentru românii de acasă, dar și pentru cei aflați în exil.
Monica Lovinescu s-a născut în Bucureștiul interbelic, în Bucureștiul monarhic, Bucureștiul boem, al intelectualilor, când praful de pușcă se ștersese și viitorul părea al tuturor. În 1923, într-o zi de 19 noiembrie, în casa cuplului Eugen Lovinescu și Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu, apărea într-o lume plină de speranță Monica, cea care, mai târziu, avea să fie însăși vocea speranței. Ursitoarele i-au dorit să ducă mai departe moștenirea familiei: noblețe și inteligență, dar mai ales puterea și dorința de a vorbi pe limba tuturor.
Semnat: Ioana, Monique, Claude
Și-a petrecut copilăria între oamenii mari, între cuvinte și visuri, înconjurată de artă sub toate formele. În vacanțele de vară, când nu era la Fălticeni, cu Lovineștii, mai mergea împreună cu mama ei în Crușeț, undeva pe lângă Gorj, în locurile natale ale Ecaterinei – fată de boier oltean, devenită profesoară de franceză la Capitală. Peste ani, când România a început să fie sufocată de comunism, Ecaterina îi scria fiicei sale, la Paris: „Mă revăd – încadrată de sute de coline din Oltenia, revăd râul care-n sufletul meu se identifică cu Amaradia, sau vișinii, prunii în pâlcuri; îți mai amintești de prunii din Crușeț? «pe deal, pe vale» acolo unde, pe când erai mică, așteptai ecoul vocii tale imperative și amplificate care-ți umplea sufletul de copil de bucurie și uimire hrănindu-l cu porții mari de supranatural și de legendă“. Doar scrisorile și amintirile îi mai rămăseseră, căci Ecaterina a refuzat să își trădeze fata aflată în exil, iar comuniștii au pedepsit-o: bătrâna de 71 de ani a murit, după doi ani de temniță grea, cu gândul departe, la Monica, și a fost aruncată într-o groapă comună. Monica avea să își reproșeze toată viața că a plecat, mama ei devenindu-i scop în viață: „Mi-e teamă că nu voi ajunge niciodată s-o numesc destul, să-i dăruiesc chipul și firea de excepție celorlalți, ca să nu piară odată cu mine, singura depozitară a minunii care a fost mama mea“.
Adolescenta Monica Lovinescu era fâșneață, ageră la minte și voia să le facă pe toate. La 8 ani a debutat cu un basm în revista „Dimineața copiilor“, însă, după cum scrie în jurnalul ei, primele încercări au fost cu mult înainte și dedicate rimei: „Pe la primele bolboroseli, pe la 2 sau 3 ani, am compus o cântare: «Moș Pătum, Moș Pătum,/ nu mai ta pe dum/ vin la noi apum». Eram, după cum se vede, certată cu consoanele și mai ales cu litera C“. De la 15 ani înainte, scria proze scurte și alte scrieri în diverse publicații ale perioadei. Monica voia să fie apreciată pentru ce e ea, nu pentru numele tatălui ei. De aceea, „până la moartea tatei (n.r. – iulie 1943), le semnam cu un pseudonim, Ioana Tăutu, nutrind iluzia, puerilă, că astfel mă voi putea impune – dacă mă impun – prin mine însămi, iar nu ca fiica tatei. De fapt, toată lumea știa cine sunt și doar nu pentru mine venea Ivașcu în bulevardul Elisabeta să-mi ia cât mai repede textele să le publice în «Vremea»“. De altfel, Monica se agăța de pseudonime și mai târziu, în Franța, când avea să publice sub numele de Monique Saint-Côme şi Claude Pascal.
„Monică mică, draga mea...“
După ce a luat Bacalaureatul la Şcoala de fete Notre Dame de Sion, Monica a dat, firesc, la Facultatea de Litere. În timpul studenției, în frica celui de-Al Doilea Război Mondial, își mai făcea timp să fie asistenta de teatru a lui Camil Petrescu: „Din exterior, lipsa mea de valoare nu era, pesemne, perceptibilă. Când Camil Petrescu îmi spunea că n-ar fi imposibil să înnebunesc de atâta luciditate (mai 1946), nu se putea înșela cu totul. Mai ales că lucram la Seminarul lui de artă dramatică – îi eram un fel de asistentă. Asistam și la repetițiile de la Studio cu Mioara mai întâi – în sală doar Rebreanu și Camil. Cu Mitică Popescu apoi. (...) Nu numai că voi monta în 1945 o piesă în cadrul Institutului Francez de la Bucureşti, dar, de câte ori ne întâlneam între prieteni, ne lansam imediat în improvizații de parcă am fi presimţit că soarta ce ne era rezervată nu ne va conveni, cerându-se inlocuită de jocul de-a altceva. În orice caz, alături de scris, regia teatrală se desena frenetic pentru mine în acei ani ca o certă vocație. Apoi, făceam prea multe și cu ecouri favorabile în diverse domenii, e improbabil ca în jurul meu să se fi constituit un complot al elogiului“.
După absolvire, în 1947, Monica a obținut o bursă de studii în Franța. „Plecarea la Paris echivala cu ieșirea din această închisoare, chiar dacă socoteam că nu mă îndepărtez decât pentru un an-doi, până ce Occidentul va elibera Estul. Altfel n-aș fi lăsat-o pe mama. O clipă nu bănuisem că va fi pentru o viață întreagă“. În septembrie 1947 s-a urcat în tren, din care a fost coborâtă de mai multe ori, pe care l-a schimbat pentru unul de marfă, care transporta cărbuni, iar prima noapte în capitala Franței, neavând bani de bilet de metrou, a petrecut-o în Gara de Est. Pe atunci, Parisul era plin cu români care așteptau americanii sau orice altă salvare a României pentru a pleca acasă: „Între noi, studenții, orice sărbătoare se încheia cu un «la anul, la București». (...) Așteptam grabnic o intervenție americană, cu toții credeam în ea, nu doar deținuții din închisorile românești, ci și noi, cei de pe bulevardele occidentale“. Din loc în loc, din pension în pension, singura constantă a Monicăi în 1947 a fost corespondența cu mama ei: „Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi. [...] Voi căuta să-ţi scriu în fiecare seară, cât voi putea, până când voi putea şi după ce nu voi mai putea. Şi mai ales atunci voi striga: «Monică mică, draga mea»... (24 octombrie [1947], vineri seara)“. Pe 30 decembrie 1947, România își punea doliu la poartă: Regele Mihai era obligat să abdice, comuniștii veneau la putere, iar cei aflați în străinătate știau că nu mai era chip de întoarcere în țară.
„Ceauşescu a vrut să rămân ca o legumă“
Rămasă la Paris pentru următorii 60 de ani, până la moarte, Monica Lovinescu a înfruntat comunismul cu vocea și penelul. În anii ’60 și-a făcut debutul la Radio Europa Liberă: emisiunile „Teze şi antiteze la Paris“ şi „Actualitatea culturală românească“ erau doza de speranță de care aveau nevoie cei rămași în țară. Iar curajul era de ambele părți: pentru ea să vorbească, pentru ei să asculte. Sunetul era precar și aparatura veche, însă nici ea, nici soțul ei, Virgil Ierunca, nu au abandonat și au ajuns chiar să facă emisiunile din propriul cămin: „Rămânea – și așa s-a și întâmplat – să ne transformăm casa într-un laborator de nivel profesional pentru a copia muzica de pe discuri pe bandă, a înregistra cronicile, uneori chiar și mesele rotunde. Am învățat, eu care păcătuiam prin neîndemânare, să fac și montaj. Am jucat câțiva ani buni și rolul operatorului“.
Acolo, Monica reușise să strângă grupul marilor intelectuali români, care își petreceau ultimele zile cu gândul la țară: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban sunt doar câțiva dintre cei care îi treceau mereu pragul studioului, doar câțiva dintre cei care au lăsat mărturie ce înseamnă exilul, dar mai ales libertatea, sub toate formele ei. Și cum despre orizonturi libere nu trebuia să se audă în România, în 1977, Ceaușescu a ordonat Securității să astupe gura celei care oferea speranță. Cu o zi înainte de ziua ei de naștere, Monica Lovinescu a fost bătută în fața casei, fiind abandonată în comă. După cinci zile de spitalizare, a plecat pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere. „Mi-au cerut să intru în casă, că au un mesaj pentru mine, mi s-a părut suspect, pentru că mi-au spus: «Madam Monica» şi aicea «madam» cu prenumele nu se întrebuinţează. Aşa că mi-am dat seama de povestea asta... şi nu le-am dat drumul înăuntru şi-atuncea au început să-mi dea în cap. Am căzut, am leşinat, am tras un ţipăt, a venit cineva de pe stradă, a fugit, ei au fugit, el a fugit după ei, nu i-a mai putut găsi. Şi a venit înapoi, m-a găsit mai mult sau mai puţin în sânge, ce naiba, eram căzută jos! Şi m-am trezit după câteva ore, când mi se făcea radiografia. Am scăpat doar cu nasul oarecum spart şi fără daune majore şi cu faţa umflată, cu braţul umflat etc. Ceauşescu a vrut să-mi distrugă centrii nervoşi din cap în aşa fel încât să rămân ca o legumă. Să nu mai pot scrie, să nu mai pot vorbi, ca toată lumea să vadă ce se întâmplă dacă vorbeşti împotriva regimului.“
Însă nici atentatul la viață nu a oprit-o pe Monica Lovinescu să vorbească, să denunțe comunismul și să anunțe iar și iar întreaga Europă ce se întâmpla dincolo de Cortina de Fier. Tot la Paris a prins și Decembrie 1989, când știrile au luat locul emisiunilor sale – „Peste noi toți se întinsese harul drapelului găurit“, scria în jurnalul său. Nu a fost nici una dintre cei care au luat primii microfonul și nici una dintre cei care au plecat înapoi în țară. A rămas și și-a continuat menirea de a fi punte peste Europa, de la Vest la Est, până la finalul zilelor.
Se încarcă comentariile...
