Legăturile marilor scriitori cu divinitatea. Cum au experimentat Ţuţea, Noica, Steinhardt şi Eliade relaţia cu Dumnezeu

Generaţii întregi i-au citit şi apreciat pentru autenticitatea lor pe gânditorii de seamă ai României. Recunoaşterea lor a venit însă cu sacrificii greu de îndurat. Nume mari din literatură, precum Constantin Noica sau Nicu Steinhardt au ajuns chiar şi în spatele gratiilor sub acuzaţii de „crimă de uneltire contra ordinii sociale"

Legătura celor mai cunoscuţi scriitori cu divinitatea a stârnit controverse, dar şi aprecieri deopotrivă. Religia, spunea Alexandru Paleologu, „este cea mai inteligentă specie a gândirii.”

Noica, definiţia filosofiei

Gândirea filozofică a lui Constantin Noica a fost remarcată în scrierile sale care scot în evidenţă adevărurile de credinţă creştin ortodoxe.

Cunoscutul filosof a crezut întotdeauna că religia este foarte importantă şi avea grijă ca ucenicii săi să înveţe de la el Filocalia.

Anul 1958 a fost unul crunt pentru Constantin Noica. Pentru că a refuzat Securitatea să fie martor al acuzării, acesta a fost arestat şi cercetat în  „lotul intelectualilor mistico-legionari". Acesta a fost încarcerat împreună cu prietenii săi, printre care îi amintim pe Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu şi Dinu Ranetti.

Nicu Steinhardt, călugărul-scriitor

Ororile nu se opresc aici, iar Nicu Steinhardt refuză la rândul său să depună mărturie împotriva lui Noica, fiind astfel condamnat sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale" şi forţat timp de 13 ani la muncă silnică.

Ajuns în spatele gratiilor penitenciarului Jilava, autorul Nicu Steinhardt ia decizia de a se boteza întru Iisus Hristos şi astfel ia naştere cartea „Jurnalul fericirii”, ce avea să devină testament literar. 
La şase ani de la încarcerarea sa, Nicu Steinhardt este eliberat împreună cu toţi deţinuţii politici şi ia calea  schitului bucureştean Dărvari pentru a-şi desăvârşi taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. Timpul a trecut, iar prietenii săi au insistat la Steinhardt să îşi reia activitatea literară, astfel că scriitorul a reşit să pună pe hârtie numeroase eseuri şi volume de critică literară.

Coborâşurile vieţii aveau să îl scoată din nou pe Nicu Steinhardt de la masa de scris, iar în 1967, după moartea tatălui său ia drumul mănăstirilor. Anii trec şi scriitorul ajunge sub ocrotirea arhiepiscopului Teofil Herineanu şi a episcopului Iustinian Chira.

Integrat în mănăstirea Rohia, Steinhardt are timp să se gândească la divinitate şi la literatură. Între slujbe şi predici, Steinhardt reuşeşte să publice volumele „Critică la persoana întâi”, „Escale în timp şi spaţiu” şi „Prin alţii spre sine”, opere de marcă în literatura românească.
Nedreptăţile regimului comunist l-au măcinat în permanenţă pe călugărul-scriitor. A fost însă apreciat pentru dragostea sa faţă de semeni şi pentru judecata sa corectă şi înţeleaptă. Nimeni nu a înţeles mai bine decât el suferinţele oamenilor.

„Libertatea omului e partea divină din el”

„Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi”, spunea Petre Ţuţea, pe care mulţi aveau să îl considere ca fiind gânditorul autentic, cu valori morale de necontestat.
Numit de părintele Stăniloae un „Socrate al Bucureştiului, al României”, Petre Ţuţea s-a apropiat de divinitate în perioada în care s-a aflat în închisoare, spunând că „fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane”.

Deşi a îndurat tratamente inumane, Ţuţea a reuşit să îşi ducă scriitura până la capăt, considerând că totul se face cu ajutorul lui Dumnezeu.

Mircea Eliade, istoricul religiilor

„Şeful generaţiei sale”, aşa cum a fost recunoscut pe meleagurile sale natale, Mircea Eliade a început să ia contact cu divinitatea de la o vârstă fragedă. Aplecarea sa către religie nu s-a risipit peste ani. În anul 1957, Mircea Eliade ajunge la catedra Universităţii din Chicago unde a predat istoria comparată a religiilor, punând mare accent în mod deosebit pe spaţiu şi timp sacru.

Potrivit teoriei sale, spaţiul sacru este centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca „orizontul" unui anume grup religios.
Toate aceste idei au fost aşternute în 18 volume de enciclopedia religiilor.
În semn de respect pentru contribuţia sa adusă literaturii, catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă şi astăzi numele.