FOTO Femeile, victime şi călăi în lagărul de muncă forţată de la Canal

Deţinutele erau puse la aceeaşi muncă grea ca deţinuţii, care ei înşişi de multe ori cedau sub corvezi. Femeile săpau, cărau cu roaba, descărcau piatră din vagoane şi o duceau la punctul indicat de brigadieri. Supravieţuitorii relatează chinurile umilitoare la care erau supuse, inclusiv în perioadele vulnerabile.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, înfricoşător lagăr al morţii, a rămas în memoria colectivă ca loc preferat de experimente ale rezistenţei umane. Aici erau închişi oameni care aveau doar vina de a fi fost peste mediocritatea comuniştilor. Iar dacă îşi mai exprimau vreo părere ce putea fi interpretată ca un dezacord la adresa regimului, soarta lor era pecetluită.

Torţionarii de la Canal erau bucuroşi să primească „marfă“ nouă cu fiecare transport, cruzimea lor neavând margini când venea vorba despre schinguirea deţinuţilor.

În aceste categorii, victime şi călăi, intrau atât bărbaţi, cât şi femei. Deţinutele erau puse la aceeaşi muncă grea ca deţinuţii, care ei înşişi de multe ori cedau sub corvezi. Femeile săpau, cărau cu roaba, descărcau piatră din vagoane şi o duceau la punctul indicat de brigadieri. Supravieţuitorii relatează chinurile umilitoare la care erau supuse, inclusiv în perioadele vulnerabile.

„Femeile arestate politic nu puteau să formuleze nici cel mai elementar protest, cum era nevoia de a fi scutite de munci istovitoare în perioadele grele de menstruaţie, când efectiv acestea nu mai puteau căra pământul cu roaba sau, chiar ceea ce era o pretenţie mai mică, aceea de a avea tampoanele igienice necesare. Le vedeai pe bietele femei sângerând şi lăsând urme roşii pe pământul blestemat al Dobrogei“, scrie Ion Cârja, fost deţinut la Canal, în mărturia sa zguduitoare.

În cartea sa „Canalul morţii“ apărută la New York în 1974, aflată la Biblioteca Judeţeană I N Roman din Constanţa, Ion Cârja spune cine se ocupa de secţia femeilor de la şantierul Columbia din Cernavodă.

„Pentru secţia femeilor, care cuprindea peste 600 mame, soţii, bunici, răspundea «comandanta» sergent Chivu, o fiară de femeie care nu numai că bătea ea insăşi pe bietele femei, dar aceasta şi-a însuşit toate bunurile de preţ cu care acestea au fost arestate, excelând în spolierea marelui grup de ţărănci din judeţul Ilfov care, refuzând să se înscrie în colectivele agricole, în clipa când au fost arestate, şi-au luat cu ele şi au adus la Canal tot ce au putut lua în braţele lor, îndeosebi ţesături de mare valoare“, spune Cârja.

Sistemul represiv avea susţinători printre victime, care căutau să-şi uşureze munca silnică turnându-şi tovarăşii de suferinţă.

„Întocmai ca şi pe celelalte şantiere ale groazei, şi aici administraţia lagărului şi-a creat un aparat de informatori dintre deţinute. Vor rămâne nume odioase pentru femeile care au trecut prin Columbia, acelea ale deţinutei Erji Csenk din Cluj, fără nicio identitate naţională sau socială precisă, care a ocupat funcţii în lagărele de concentrare naziste din Ungaria, motiv pentru care era acum arestată, cât şi acela al deţinutei Zizi Ambruş din Dej, al cărei carnet de informaţii a fost aflat pe şantier, fiind pierdut de ea, descoperindu-se activitatea ei mârşavă împotriva camaradelor de suferinţă“, notează autorul.

El aminteşte că din numerosul contingent de femei din elita societăţii româneşti care au lucrat la Columbia sau Saligny au făcut parte cele„ din familiile Mavrocordat, Ghica, Cancicov, Dolly Sterlopol, dna Corneliu Codreanu, dna Ion Moţa, Eugenia Mureşanu etc“.

Ardeleanul Ion Cârja a dedicat volumul său „Tuturor mamelor, taţilor, soţiilor, soţilor, surorilor, graţilor şi copiilor cari au plâns amarul vreunuia de-al lor de la Canalul Morţii, care ori a rămas pe veci acolo în huma Dobrogei ori, de s’a întors, nu a mai venit acelaşi. Tuturor Martirilor Români de pe acest tărâm sau de pe cel de dincolo“.