Mamaie, adevăratul bărbat în casă
0De când mi-o amintesc pe mamaie, am ştiut-o mereu singură, căci tataie s-a prăpădit brusc şi i-a lăsat pe mână o ditamai gospodăria pe care a încercat să o îngrijească cum a putut. Ea a fost bărbatul în casă de-atunci.
Acum, student fiind, am descoperit în mamaie acel om sensibil şi grijuliu, care duce dorul nepotului plecat la capitală. Zic asta pentru că în tot timpul ăla cât eram acasă nu am ştiut cine e cu adevărat. Mereu ocupată şi mereu cu ideile ei fixe. Nu-i intrai în voie dacă nu era cum zicea ea. „Am fost odată la horă, jos, pe unde e Baia Verde acum. A venit unu la mine să mă ia la joc. Da’ ce, crezi că m-am dus? I-am zis «fugi, fugi». Să mă lase pă mine cu d-astea.”
„Ţoasa”
Mamaie nu m-a vrut. Maică-mea mi-a zis că la naştere era tare supărată că nu m-am născut fată. Dar m-a iubit şi aşa. M-a iubit că aveam ochii verzi şi mari cât cepele, că eram blond şi că eram nepoti-su’, cel mai frumos nepot de altfel. Ochii cred că de la ea i-am moştenit, nişte ochi albaştri, sticloşi ce strălucesc pe faţa-i palidă şi brăzdată de riduri ca două safire. În oraş toată lumea o ştie, «a, da! Tanti Tanţa!», dar nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău. Mă-ntreb cum de mai poate să facă treabă şi acum. Ia un pumn de pastile pentru inimă şi cap şi, chiar şi aşa, e în stare să crape un butuc sau să tragă căruţul cu butelie.
Face 80 de ani în februarie şi uită mereu asta. Uită că nu mai e tânără şi că tensiunea îi creşte constant. Pleacă cu noaptea în cap să aducă pâinea cea de toate zilele şi să-şi plătească dările. Mai mereu se întoarce supărată din oraş că nu are destui bani să ia şi ea „mai mult”. Nu stă locului o clipă. Ba se duce la apă, ba face curat la animale, ba spală, ba face mâncare.
„La anii tăi Victore, io munceam cu tata, la câmp, la animale, nu stăteam”, aşa-şi motivează mereu energia fără de sfârşit. În unele zile, o mai văd dormind şi oftând. Sunt puţinele momente când se simte descumpănită şi vrea să „plece” cât mai repede. „De ce nu mai am, Doamne, anii tăi”, uitându-se spre mine, „de ce m-au lăsat puterile să nu mai fac treaba?”
Mi-aduc aminte că într-o seară de decembrie am fost în vizită la nişte vecini, la două case distanţă. Să mai stea şi ea de vorbă. Aveam vreo 12 ani, şi atunci îmi plăcea să inventez cuvinte. Începusem să-i zic „ţoasa”, nu mai ştiu exact de ce, dar aşa o strigam pe atunci. După câteva ore de stat prin vecini sosise şi momentul să plecăm. Eram aşa de fericit că plecam dintre „babe” că am început să o strig în toate felurile să se grăbească. „Hai bre, hai mamie, hai ţoaso, hai!” Inevitabil, s-a oprit cu vecina să-şi spună ultimele vorbe chiar în poartă. De nerăbdare, am început să cânt. „Ţî, ţî, ţî... ţî-ţoaso, hai odată acasă!” În secunda doi, femeile şi-au întors privirea spre mine. Jocul meu de cuvinte le atrăseseră atenţia. „Hai, acasă”, mi-a ordonat şi am plecat într-un final. Nu realizasem pe moment că rimele mele o cam supăraseră. Nu a vorbit două zile cu mine.
Necunoscutul Toni
Pe tataie Toni nu l-am cunoscut niciodată. A murit înainte să mă nasc eu. Regret că nu l-am cunoscut. Era un om bun, care ajuta pe oricine să înveţe „meserie”, după cum îmi povesteşte mamaie. A muncit o viaţă la uzina de la Plopeni şi şi-a făcut casă şi gospodărie la Slănic. Venea mereu încărcat cu bunătăţi, „ba porumb, ba cârnaţi, ba dulciuri”, totul pentru fetele lui. Munca nu l-a doborât, în schimb l-a doborât un atac cerebral. Mama l-a găsit jos, lângă uşa camerei lui, paralizat pe o parte şi cu urechile vineţi. L-a ridicat şi l-a pus pe pat. A bolborosit câteva cuvinte, încercând să-şi ridice mâna paralizată. Şi-atât. Nu a mai prins dimineaţa următoare.
Nu am nicio amintire cu el, nicio întâmplare care să mă facă să zâmbesc gândindu-mă la el. Nu i-am auzit niciodată vocea şi regret asta pentru că mi-ar fi plăcut să-l ştiu şi să-l simt. Poate aş fi învăţat ceva nou de la el şi poate că azi eram puţin altfel. Din singura poză pe care mamaie o mai are cu el, mi-l pot imagina ca fiind un bărbat înalt şi vânjos, cu un păr scurt şi o faţă osoasă, purtând mereu un costum de haine specific anilor trecuţi. Şi asta doar în imaginaţia mea.
Au trecut anii şi peste mamaie acum. Puterile au lăsat-o, carnea ce i-a mai rămas i-atârnă de oase, mai are jumătate de dantură şi începe să uite lucruri. Nu mai e ea bărbatul în casă, i-am luat locul acum. Chiar şi aşa mă bucur că încă o am lângă mine şi că abia acum am descoperit-o.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":
„Nina'n bordei, Nina'n bordei!“
Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: Maria lu` Bau
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
Dilema bunicii:„Să te pup sau să te plesnesc?!“