Lucian Mîndruţă despre cutremurul devastator din 1977: „În acea noapte de 4 martie, mi-am văzut moartea cu ochii“

Jurnalistul Lucian Mîndruţă a rememorat clipele de groază prin care a trecut acum 36 de ani, alături de mama sa, atunci când România a fost zguduită de cel mai puternic cutremur din istorie, care a omorât peste 1.500 de oameni în mai puţin de un minut.

Lucian Mîndruţă a dezvăluit pe o reţea de socializare că a fost la un pas de moarte la cutremurul din 1977, un eveniment de tristă amintire din istoria României moderne. Jurnalistul regretă că, deşi au trecut mai bine de 36 de ani de la acel cataclism natural, românii nu au înţeles că viaţa fiecăruia dintre noi atârnă de un fir de aţă în fiecare moment.

Mai jos redăm integral povestea lui Lucian Mîndruţă postată pe Facebook:

„Eram la etajul zece acum 36 de ani. Mama şi cu mine tocmai renunţasem să ne mai uităm la filmul bulgăresc şi încercam să adormim sub plapuma groasă, într-un apartament mai degrabă friguros din Pantelimon.

Cutremurul a început discret, cu o mişcare fină, ca un ronţăit de şoarece sub pat. În fiecare secundă însă era mai puternic, iar zumzetul de la început s-a transformat într-un urlet al unui animal de care n-auzisem niciodată. Un animal invizibil de sub pământ care încerca să se scuture de clădiri aşa cum câinele se scutură de apă.

În câteva clipe am sărit din pat. Mama m-a împins în cadrul uşii, de care ne-am agăţat amândoi, în zvârcolirile blocului. La etajul 10, mişcarea avea mai bine de doi metri amplitudine: eram ca într-un leagîn uriaş care era fosta noastră casă. Prin aer zburau tablouri, din sufragerie se auzea cum cadea biblioteca şi cum se făceau zob toate paharele, farfuriile şi bibelourile de acolo.

Pe geam, blocul din faţă scotea praf pe la încheieturi, atât de intensă era mişcarea. Dinspre lacul Pantelimon se proiecta spre noi o lumină bizară, alb-verzuie, intensă şi electrică. Aveam să aflu mai târziu că mişcarea pământului declanşa o ionizare uriaşă a aerului, care devenea vizibilă, exact ca un arc de sudură...
Nu ştiu cum s-a terminat, pentru că nu-mi aduc aminte decât clipele acelea nesfârşite în care pluteam, împreună cu blocul, deasupra abisului.

Până la urmă soarta ne-a cruţat. Şi filmul bulgaresc. Dacă aş fi dormit în patul meu în seara aceea, la televizor, chiar ar fi fost ultima mea noapte. Pentru că biblioteca noastră mic-burgheză, plină cu cărţi, căzuse fix peste perna mea!

De ce v-am povestit toate astea? Pentru că în acea noapte de 4 martie, văzându-mi moartea cu ochii, mi-am văzut de fapt şi viaţa. Şi-am înţeles nu doar cât e de fragilă, ci şi cât e de lipsită de ceea ce noi numim rost, logică sau sens. Cutremurul acela a fost felul naturii de a ne spune că noi, cu credinţele noastre, ideile, ipotezele şi speranţele noastre, n-am înţeles, de fapt, nimic”.