Regiunea separatistă Transnistria: Activ strategic în presiunea Kremlinului asupra Occidentului

Rusia nu mai folosește doar forța militară directă, ci aplică o strategie mai subtilă, bazată pe presiuni din mai multe direcții, fără a provoca un război deschis cu NATO. Teritorii ca Transnistria, Kaliningrad sau Crimeea sunt folosite pentru a slăbi Occidentul pas cu pas. Transnistria, de exemplu, este o zonă aparent liniștită, dar are un rol important: aduce bani, păstrează forțe militare și poate fi activată rapid pentru a crea crize controlate care încurcă reacțiile Occidentului.

Regiunea separatistă Transnistria din Republica Moldova nu mai poate fi privită ca un simplu „conflict înghețat”, ci ca o verigă esențială în strategia Rusiei de presiune distribuită asupra Occidentului. Potrivit unei analize realizate de Serghei Ostaf, expert în cadrul Delphi Global Research Center, un think-tank specializat în spațiul eurasiatic, regiunea funcționează ca o „celulă adormită” care generează anual circa 1 miliard de dolari prin comerț cu țările occidentale, păstrând în același timp o capacitate militară conservată, aflată la doar 50 de kilometri de regiunea strategică Bugeac.

Conform aceleiași surse, Transnistria este o platformă militarizată latentă, care reflectă inovația strategică a Rusiei: victoria prin epuizare. Aceasta presupune acumularea graduală de avantaje poziționale care, atunci când sunt activate sincron, depășesc capacitatea de reacție a sistemelor de securitate occidentală, fără a declanșa un răspuns militar decisiv.

Conceptul de Politică Externă al Rusiei (2023) descrie „natura existențială” a amenințărilor provenite din partea „Occidentului colectiv”. Acest document, alături de Strategia Națională de Securitate (2021), Doctrina Maritimă (2022) și Doctrinele Militară (2014) și Nucleară (actualizată în 2024), construiește un cadru doctrinar pentru o confruntare permanentă pe multiple planuri: militar, economic, informațional și tehnologic. Rusia urmărește utilizarea de „măsuri simetrice și asimetrice” pentru a contracara așa-numita agresiune hibridă occidentală, legitimând intervențiile sub pragul conflictului convențional. Esența noii strategii constă în combinarea puterii militare tradiționale cu mecanisme non-lineare de influență, care exploatează vulnerabilitățile interne ale democrațiilor liberale.

Așa-numita „descurajare strategică” promovată de generalul Valeri Gherasimov (2013–2023) marchează tranziția Rusiei de la o apărare reactivă la o strategie de neutralizare preventivă a amenințărilor, prin acțiuni integrate. Aceasta include coerciție economică, război informațional, atacuri cibernetice și manipularea diviziunilor sociale din statele-țintă. Decretele oficiale pun accentul pe utilizarea teritoriilor controlate ca „instrumente de influență administrativă-teritorială”, în scopul menținerii unor „zone de instabilitate controlată”.

Documente rusești scurse în presă identifică Kaliningrad, Transnistria, Crimeea și Belarusul ca părți ale unei arhitecturi de descurajare extinsă, capabile să creeze crize în lanț care blochează procesul decizional occidental, fără a depăși pragul care ar activa articolul 5 al NATO.

Strategia apărării active, promovată tot de Gherasimov, vizează acțiuni preventive prin mijloace non-militare pentru a modela mediul strategic înainte de izbucnirea unui conflict. În centrul acestei strategii se află modelul „Haosului Controlat”, generarea deliberată de crize multiple, calibrate sub pragul reacției, dar care, în timp, erodează capacitatea de guvernare și coeziunea socială a adversarilor. Acest model funcționează ca o formă de descurajare non-nucleară.

Spre deosebire de descurajarea occidentală, care se bazează pe pedeapsă sau negare, cea rusă este orientată spre epuizare: o presiune constantă și multidimensională, care forțează adversarii să consume resurse, timp și capital politic, fără să poată riposta decisiv. Acțiunile Rusiei sunt concepute să fie sustenabile economic, negabile politic și reversibile militar, iar paralizia decizională a sistemelor bazate pe consens este văzută ca vulnerabilitate-cheie.

În implementarea acestei strategii, Rusia folosește „antreprenori politici”, oligarhi, rețele criminale, companii militare private, entități media și actori locali, coordonați prin Serviciul 5 al Administrației Prezidențiale. Aceștia urmăresc obiective strategice comune fără relații ierarhice formale, funcționând în cadrul așa-numitelor „rețele distribuite de influență”.

Pe teren, strategia a fost testată începând cu anii 2000 și a fost vizibilă în conflictele din Georgia (2008), Ucraina (2014) și mai ales în pregătirea invaziei din 2022. Exercițiul militar din 2021, numit „Scenariul Sudic”, a simulat izolarea Ucrainei prin presiune coordonată din Transnistria, Belarus și Crimeea, un plan care s-a concretizat parțial cinci luni mai târziu. Se pare că în februarie 2022 fusese planificată și „Varianta D”, o ieșire din Transnistria sincronizată cu debarcări navale lângă Zatoka, pentru a prelua rapid controlul regiunii Bugeac și, eventual, al Republicii Moldova.

În viziunea Rusiei, puterea militară tradițională servește mai ales ca suport pentru operațiunile de influență, într-un sistem de presiune care combină mai multe concepte strategice și este susținut de un portofoliu de teritorii-cheie. Logica operațională este clară: acțiunea militară creează spațiu pentru influența politică și economică, iar pregătirea non-militară modelează condițiile pentru eventuale intervenții armate. Sistemul este conceput să fie antifragil, dacă o componentă este afectată, celelalte se adaptează, redistribuie resursele și mențin presiunea.

Potrivit literaturii militare ruse, aceste teritorii nu sunt simple avanposturi, ci „noduri de presiune distribuită”, concepute să funcționeze împreună ca multiplicatori de forță, în confruntări sub pragul convențional. Ele sunt descrise astfel:

• Kaliningrad: „portavion imposibil de distrus;
• Transnistria: „pumnal îndreptat spre pântecele moale al NATO;
• Belarus: „spațiu operațional extins;
• Crimeea: „cheia dominării Mării Negre”, conform sursei citate.

Această viziune se opune culturii strategice occidentale, care caută soluții rapide și decisive. În schimb, Rusia mizează pe acumularea lentă de avantaje poziționale, care pot fi activate sincron pentru a produce efecte disproporționate.

Transformarea Belarusului în „extensie organică” a Districtului Militar de Vest permite Rusiei să proiecteze forță cu peste 600 km spre vest. Crimeea oferă nu doar control naval în Marea Neagră, ci și capacitatea de a influența politic, energetic și militar întreaga regiune ponto-caspică.

Kaliningrad este văzut ca „avanpost al puterii ruse în inima NATO” și este dotat cu sisteme A2/AD (anti-acces / negare de zonă), rachete Iskander și capabilități de război electronic care acoperă inclusiv Polonia, Lituania și rutele maritime baltice.

Regiunea separatistă Transnistria, în viziunea militarilor ruși, nu impresionează prin forța militară actuală, ci prin poziționarea sa strategică. Ea este o rezervă latentă, discretă în timp de pace, dar capabilă să fie activată rapid pentru a modifica radical raportul de forțe în zona Mării Negre și a Dunării. În cercurile academice ruse, stânga Nistrului este considerată un punct pivot strategic, capabil să influențeze simultan spațiile Mării Negre, Balcanilor și Europei Centrale.