Ion Marin Sadoveanu, în elita intelectuală care a frecventat mișcarea spirituală „Rugul Aprins“
0La întâlnirile de la Antin, au participat intelectuali de înaltă ţinută, precum: părintele Dumitru Stăniloae, Paul Constantinescu, Olga Greceanu, Mitropolitul Tit Simedrea, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Virgil Stancovici, Ion D. Ştefănescu, Haralambie Vasilache, Mihail Avramescu şi mulţi alţii.
Iancu Leonte Marinescu, cel care avea să-şi ia pseudonimul artistic Ion Marin Sadoveanu, s-a născut la 15 iunie 1893 și a murit la 2 februarie 1964. A studiat filosofia la București și la Paris. După Primul Război Mondial, a fost numit șef de cabinet la ministerul de Interne. Ulterior, până în anul 1920 se află la Paris. În anul 1926 a fost inspector al teatrelor, ulterior a devenit inspector general. Din anul 1933 a fost director general al teatrelor și operelor.
A scris „Sfârșit de veac în București” și „Ion Sântu”.
Ion Marin Sadoveanu a învățat la Liceul Mircea cel Bătrân, iar după absolvirea gimnaziului părinţii l-au trimis la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Microbul literaturii l-a prins la Constanţa, unde exista Societatea I. L. Caragiale, al cărei secretar era dramaturgul Grigore Sălceanu, o personalitate a spaţiului dobrogean. Tânărul a urmat Dreptul, apoi Literele, şi s-a întors la Constanţa, unde a înființat în anul 1921 cenaclul Poesis.
„La Constanţa, viitorul scriitor a locuit în vila construită de tatăl său pe strada Dimitrie Sturdza, astăzi strada Revoluţiei de la 22 Decembrie 1989. Vila se găsea în vecinătatea clădirii care adăpostea Serviciul de biologie marină al Academiei. El avea astfel posibilitatea să stea la malul mării şi să se lase influenţat de stările ei“, relatează dr. Aurelia Lăpuşan, publicistă dobrogeană care a studiat istoricul familiei Marinescu Sadoveanu.
În 1929 este numit inspector general al teatrelor în Direcţia Educaţiei Poporului. Se căsătoreşte cu actriţa Maria Bârsan, căreia el avea să-i dea numele de scenă cu care a devenit faimoasă şi ca regizoare: Marietta Sadova (1897-1981). Căsnicia lor s-a destrămat, însă, din cauza năvalnicei pasiuni pe care Marietta a făcut-o pentru Haig Acterian, un strălucit om de teatru din Constanţa, fratele scriitorului Arşavir Acterian şi al lui Jeni Acterian, autoarea cărţii „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“.
Și Ion Marin Sadoveanu avea să conducă Teatrul Naţional din Bucureşti din 1956. Dar până atunci, cel care a semnat în paginile ziarelor Universul şi Timpul a mai trecut printr-un moment controversat: frecventarea mişcării spirituale Rugul Aprins.
Mişcarea „Rugul Aprins al Maicii Domnului“ a fost o organizaţie religioasă, în cadrul căreia monahii şi intelectualii laici îşi propuneau păstrarea valorilor ortodoxe, care a funcţionat legal, între 1946 şi 1948, în cadrul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Sufletul mişcării a fost părintele Daniil Sandu Tudor, cel care aflase de „Rugăciunea Inimii“ atunci când a fost la Muntele Athos. Tot de acolo, el adusese o icoană veche dedicată Rugului Aprins.
Potrivit mărturiei părintelui Sofian Boghiu „practica rugăciunii inimii a ajuns la membrii Rugului Aprins prin părintele Ivan Kulîghin, duhovnic isihast de tradiţie veche spirituală, rusească, a cărui chemare a Numelui Domnului reuşise să coboare din minte în inimă astfel încât se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea devenise pentru el ca şi respiraţia. Mai mult, şi în somn se ruga. Pelerinul rus le-a transmis această învăţătură, alături de o binecuvântare specială, de unde deducem atât că aceasta nu putea fi practicată decât sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, cât şi că rugăciunea trebuia integrată contextului liturgic“.
Regula hirotesiei pentru rugăciunea inimii, introdusă de pelerinul rus, consta într-un ritual cu punerea mâinilor pe cap şi rostirea binecuvântării pentru începerea ei. Sigur că oamenii Securităţii au văzut în practica rugăciunii inimii o „activitate cu caracter duşmănos“, o formă de „misticism desăvârşit“ care-i sustragea pe oameni de la împlinirea îndatoririlor profesionale şi social-politice, aceştia fiind preocupaţi, în viziunea lor, permanent cu rugăciunea. Faptul că la conferinţe participau atât monahi de seamă ai vremii cât şi intelectuali de marcă îi conferă acestui grup un caracter unicat în ortodoxie.
Ion Marin Sadoveanu a murit la 2 februarie 1964. A fost găsit în biroul său încărcat de cărţi, cu capul pe masă şi cu stiloul în mână.