Video Secretele Banatului Montan, ținutul plin de comori al României, renăscut din sălbăticie cu ajutorul coloniștilor

În Banatul Montan, călătorii descoperă sate vechi românești, dar și vechi localități ale cehilor, germanilor, slovacilor, sârbilor, croaților, carașovenilor și rutenilor. Locurile sunt înconjurate de comori naturale, cuprinse în Clisura Dunării și în parcurile naționale din munți.

Munții Banatului au fost, de-a lungul timpului, o regiune greu accesibilă din cauza reliefului accidentat, fragmentat de văi adânci și sălbatice, dar și a poziției geografice mai puțin avantajoase, aflată la marginea imperiilor și regatelor.

În timpul războaielor daco-romane de la începutul secolului al II-lea, armatele împăratului Traian au trecut Dunărea pe poduri construite din corăbii și au înaintat spre centrul de putere al Daciei, Sarmizegetusa Regia, ocolind prin est și vest acești munți.

De la începuturi

După înființarea provinciei Dacia, romanii au transformat vechile rute militare în două drumuri imperiale de piatră, care începeau de la Dunăre, înconjurau Banatul Montan și se uneau la Tibiscum (lângă Caransebeș, video) înainte de a urca spre Porțile de Fier ale Transilvaniei și apoi spre nordul provinciei.

De-a lungul acestor căi de comunicație au fost înființate castre, așezări civile și miniere, dar și faimoasa stațiune cu ape termale Herculane. La fel ca și alte regiuni ale Daciei Romane, ținutul Banatului Montan a fost abandonat de administrația și armata romană în secolul al III-lea, odată cu retragerea autorităților imperiale la sud de Dunăre. O parte a populației a continuat să trăiască aici, în sate izolate din munți, păstrând tradițiile și elementele culturii daco-romane.

În secolele următoare, în zonă s-au stabilit slavii, care au dat nume multor așezări și râuri din regiune. În secolele IX-XI, teritoriul Banatului Montan a intrat în sfera de influență a Regatului Ungariei, fiind considerat un ținut de graniță. Au fost ridicate fortificații și cetăți la Mehadia, Ilidia, Carașova, Bocșa și Orșova, cu rol de apărare împotriva invaziilor. În secolul al XIII-lea, după marea invazie tătară, regii maghiari au colonizat în zonă populații germanice, bulgari și sârbi, pentru a repopula teritoriile pustiite. Unele dintre aceste comunități s-au păstrat până astăzi.

În secolele următoare, Banatul Montan a fost o regiune disputată între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman. Cetățile au fost întărite, iar Caransebeș și Oravița au devenit centre comerciale și militare importante. După 1526, odată cu bătălia de la Mohács și prăbușirea regatului ungar, Banatul a intrat treptat sub stăpânirea otomană, devenind o zonă de frontieră între lumea creștină și cea musulmană, un ținut cu populație risipită și împuținată, adesea amenințată de războaie și de invazii.

Lada de comori a Habsburgilor

La începutul secolului al XVIII-lea, când Banatul a intrat sub stăpânirea Imperiului Austriac, regiunea sa montană, mărginită la sud de Dunăre, era în mare parte acoperită de păduri seculare și foarte puțin populată. Ea ascundea însă mari bogății naturale, unele exploatate și apoi abandonate încă din vremea romanilor, de care Curtea Imperială de la Viena avea mare nevoie.

„Pe la 1700, aici, după ce s-au retras otomanii, era curată sălbăticie. Iar atunci, fierul era aur curat. Nici că se putea un loc mai potrivit din care acest metal prețios să fie prelucrat: minereul aproape, lemn cât vrei și apă destulă. Iar pentru că asta presupunea forță de muncă și inginerie, s-a început aducerea, din toată Europa, a unor oameni pricepuți și foarte pricepuți să facă asta. Nu putea funcționa decât dacă acestor oameni li se promiteau foarte multe avantaje și, culmea, li s-au și respectat“, nota Alin Ușeriu, fondatorul asociației Tășuleasa, care a lansat „Via Transilvanica“, traseul de drumeție ce străbate Carpații, trecând și prin Banatul Montan.

Autoritățile imperiale au reorganizat regiunea, oferindu-i o administrație militară și civilă separată. Au fost construite drumuri, înființate mine și uzine metalurgice, iar pentru a suplini lipsa de forță de muncă au fost create așezări industriale și colonii de muncitori specializați, aduși din toate colțurile Europei Centrale.

În secolul al XVIII-lea, Oravița, Reșița, Anina (video) și Bocșa au devenit centre miniere și metalurgice importante, care au atras români, coloniști germani proveniți din Suabia, Austria, Boemia, Bavaria și Franconia, dar și populații din Balcani.

„Au venit și cehi, și slovaci, și sârbi, și maghiari, și evrei, tot felul de populații au fost așezate. Nu exista un sistem special de drepturi sau privilegii. S-au construit sate noi, foarte riguros organizate de administrația habsburgică“, explica istoricul Winfried Ziegler.

În împrejurimile marilor centre miniere s-au dezvoltat sate de coloniști, înființate fie pentru apărarea granițelor regiunii, fie datorită minelor de fier, cupru și cărbune, ori exploatărilor forestiere din zonă. Timp de două secole, Dunărea a fost ruta de legătură a Banatului Montan cu Viena. 

Pe fluviu erau încărcate bogățiile extrase de aici, trimise apoi în orașele Imperiului, în timp ce vasele aduceau în porturile mici ale Banatului noi valuri de coloniști, atrași de acest tărâm al făgăduinței.

Între timp, Orșova, aflată la capătul sudic al Banatului Montan, devenise zonă de frontieră între Imperiul Austriac (mai târziu Austro-Ungar), Imperiul Otoman și Țara Românească, iar Herculane, din apropierea sa, fusese reclădită din ruinele spectaculoasei stațiuni romane, fiind accesibilă pe calea ferată încă din secolul al XIX-lea.

O rețea de căi ferate lega orășelele miniere, ajungând la porturile dunărene Baziaș și Orșova. Prima linie ferată montană datează încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, iar traseul său spectaculos, între localitățile Oravița și Anina, este folosit și în prezent.

Mozaicul, „spart“ în secolul XX

Când, în 1919, Banatul a devenit parte a României, regiunea era considerată cea mai bogată din țară, datorită resurselor sale naturale și tradiției de peste două secole în minerit și industrie. În același timp, păstrase un adevărat mozaic cultural și etnic, format din români, germani, sârbi, cehi, croați și maghiari, care conviețuiau de generații în același spațiu montan.

În deceniile următoare, uzinele din Reșița (video), Anina, Bocșa și Oțelu Roșu au fost extinse și modernizate, iar fierul, cărbunele și minereurile neferoase au continuat să fie exploatate în numeroasele mine ale Banatului Montan. Între timp însă, minoritățile etnice au început să se împuțineze, iar măsurile represive ale regimului comunist au lovit brutal comunitățile locale.

După Al Doilea Război Mondial, mii de etnici germani din zonă au fost deportați în URSS, iar mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată. La începutul anilor ’50, aproape 13.000 de familii din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, aflate la graniță cu Iugoslavia, au fost expulzate în Câmpia Bărăganului și în Moldova.

„Ca în multe alte țări, zone întinse de-a lungul frontierelor au fost golite de locuitori. Pe partea românească a frontierei cu Iugoslavia, autoritățile au făcut acest lucru într-o regiune de circa 30 de kilometri – nu complet, dar suficient pentru a îndepărta orice localnic care, în cazul unui atac al lui Tito sau împotriva Iugoslaviei, s-ar fi putut dovedi periculos pentru armatele române sau sovietice. Asta a însemnat deportarea a aproximativ 60.000 de oameni. Ei au fost luați doar cu ceea ce puteau căra într-o singură sacoșă și trimiși în Moldova sovietică și în Bărăgan“, se arăta într-un raport al Agenției Centrale de Informații a SUA (CIA) din 1954. Numeroși localnici au încercat să treacă granița spre Iugoslavia, sperând să ajungă în Occident, însă mulți dintre ei au fost uciși de grăniceri, iar alții au sfârșit în închisorile regimului.

Satele germane din Banatul Montan s-au depopulat treptat, după ce regimul comunist a permis emigrarea etnicilor germani, în schimbul unor sume de bani plătite de Republica Federală Germania. La rândul ei, Cehoslovacia a făcut apel la diaspora cehă să revină în patrie, iar numeroși cehi din zona Oravița-Moldova Nouă au părăsit România pentru a se întoarce în țara de origine a strămoșilor lor.

După 1990, așezările din Banatul Montan au continuat să se depopuleze, populația județului Caraș-Severin pierzând peste 50.000 de locuitori între 2011 și 2021, potrivit datelor ultimului recensământ. Reșița, capitala Banatului Montan și unul dintre orașele multiculturale ale regiunii, a pierdut într-un deceniu aproape 20% din populație, ajungând în prezent la 58.000 de locuitori.

Comunități ca dovadă a istoriei

Mai puțin de 5.000 de oameni trăiesc în cele șapte sate ale comunelor Carașova și Lupac, aflate în vecinătatea municipiului Reșița, locuri care și-au păstrat de secole identitatea culturală distinctă. Așezările au fost fondate în Evul Mediu de o populație cunoscută sub numele de carașoveni (sau crașoveni), o comunitate catolică de limbă croată, înrudită istoric și cultural cu poporul croat. Originea lor exactă este încă dezbătută de istorici, însă statul croat îi recunoaște oficial ca minoritate națională din România.

Locuitorii satelor Carașova, Nermed și Iabalcea (comuna Carașova), precum și ai satelor Lupac, Clocotici, Rafnic și Vodnic (comuna Lupac) vorbesc atât limba croată, cât și româna, păstrând legături strânse cu croații din țara de origine. Guvernul Croației a sprijinit în ultimii ani dezvoltarea localităților, finanțând modernizarea infrastructurii și renovarea clădirilor publice, iar bisericile catolice, vechi de peste două secole, continuă să fie centrul spiritual și comunitar al satelor.

„După 1990, multe familii din Carașova s-au stabilit în Austria, după ce au putut beneficia de pașapoarte croate care le ofereau facilități pentru a munci în Occident. Au ales Austria pentru că și acolo există sate locuite de croați, iar localnicilor din Carașova le-a fost ușor să se integreze. În plus, cele două țări sunt apropiate ca distanță. Mai recent, nu au mai plecat, iar unele familii și-au manifestat dorința de a se întoarce, deși nu avem garanția că o vor face“, spune primarul Carașovei, Ivan Hațegan.

Mulți localnici au investit banii strânși în Occident în renovarea caselor, pe care le-au împodobit cu flori și decorațiuni tradiționale. Străzile îngrijite și casele restaurate dau farmec satelor, acoperite de liniște în cea mai mare parte a anului. „Vara, satele se animă după ce crașovenii se întorc acasă din Occident.

În fața fiecărei case vezi mașini cu numere străine, ale celor veniți să-și petreacă vacanțele în locurile unde au crescut. Iar praznicele sunt prilejuri care adună comunitatea de crașoveni, atât pe cei rămași aici, cât și pe cei veniți din Austria sau Germania“, spune localnica Maria Franz.

Ținutul locuit de carașoveni oferă turiștilor experiențe aparte. Este punctul de pornire spre spectaculoasele Chei ale Carașului, brăzdate de peșteri și umbrite de păduri seculare.

Boemii din sudul Banatului

Banatul Montan a păstrat și o populație de aproape 2.000 de cehi, care trăiesc în așezări fondate de strămoșii lor, boemi veniți și stabiliți în urmă cu două secole în Clisura Dunării și în Munții Semenic.

O parte a populației germanice s-a stabilit în Banat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, după ce Imperiul Austriac le-a oferit pământuri în schimbul defrișării pădurilor seculare care acopereau ținutul de la Clisura Dunării, în zona Orșova-Moldova Nouă.

„Satele cehe din sudul Banatului au fost întemeiate la începutul secolului al XIX-lea, între anii 1823-1830. La început au fost aduși cehi din împrejurimile orașelor Praga și Čáslav, dar și din regiunile Sázava, Plzeň, Klatovy, Domažlice și Příbram. Cehii veniți în anii 1823-1824 au fost așezați pe valea pârâului Elisabeta, întemeind colonia cu același nume“, informa cercetătoarea Teodora Alexandru Dobrițoiu.

Între anii 1826-1830 au fost întemeiate în sudul Banatului opt sate cehești: Gârnic, Bigăr, Ravensca, Eibenthal, Frauendorf, Nový Županec, Șumița și Schöntal – toate situate în apropierea Orșovei (video) și a defileului Dunării.

Mai aproape de Reșița și Caransebeș, au fost fondate, tot atunci, alte patru localități montane cu populație provenită din Boemia: Lindenfeld, Gărâna, Brebu Nou și Wolfswiesen (ultima dispărută după doar câțiva ani). Aceste sate au fost create pentru coloniștii boemi, numiți și „pemi“, după ce autoritățile Graniței Militare din sudul Banatului au solicitat popularea regiunilor montane.

Imigranților li s-au promis pământ arabil și fânețe, scutire de taxe timp de cinci ani, lemn de foc și de construcție gratuit, pășuni pentru vite, precum și alte facilități. În schimb, bărbații – după zece ani de scutire de serviciul militar – urmau să slujească toată viața ca „grăniceri“ în cadrul comunității.

„Inițial, ocupația de bază a coloniștilor a fost aceea de tăietori de lemne. Mai târziu, au început să se ocupe cu agricultura, mineritul (în special cei din Bigăr, care au lucrat la început în minele din Eibenthal, iar apoi la cele din Cozla), precum și cu fabricarea varului, pe care îl vindeau în întreaga Clisură. Colonia cu cei mai mulți locuitori a fost Gârnic, iar cea mai mică Ravensca.

Deși unele dintre aceste sate se aflau în apropierea comunelor locuite de români, sârbi și germani, iar contactul cu aceștia era relativ strâns, puține sunt cazurile în care, alături de cehi, în cele cinci așezări să fi trăit și alte naționalități“, arăta cercetătoarea Teodora Alexandru Dobrițoiu.

În două secole de la întemeierea primelor sate cehe, aceste comunități au trecut prin numeroase transformări. Condițiile naturale vitrege i-au determinat pe mulți să părăsească satele din Clisura Dunării.

Alții au emigrat în SUA sau în fosta Iugoslavie. Vara, vechile sate locuite de „pemi“ sunt vizitate de numeroși foști localnici și urmașii acestora, veniți în special din Cehia. Unele sate au păstrat aspectul pitoresc al așezărilor tradiționale cehe, în timp ce altele, ca Lindenfeld, au dispărut pentru totdeauna.