Foto Modena, acasă la Ferrari și Pavarotti. Ce să vizitezi în locul UNESCO care a dat Italiei primul muzeu al mezelurilor
0Când soarele apune peste măslinii în floare, peste casele răsfirate pe deal pe care s-au cocoțat tufele de măceș și de trandafir sălbatic, afli povestea adevăratei Italii, în micul oraș Modena. Când te așezi la o măsuță mică, dintr-o piațetă publică și bei o cafea, de peste tot parcă răsună „Nessun dorma“, iar pe lângă tine sigur va trece un Ferrari roșu.
Modena, care face parte din provincia Emilia-Romagna, poartă pe umeri moștenirea trecutului pe care o dezvăluie oricărui trecător. Centrul istoric este o poveste. O poveste din trecut, care a străbătut veacurile și care acum este patrimoniu UNESCO. Domul din Modena, Ghirlandina și Piazza Grande sunt cele trei sanctuare ale latinității care atrag anual milioane de vizitatori. Și acum, în localurile cochete de sub arcade, pe trotuar, stau tineri și beau un pahar de vin, o cafea sau un ceai. Râd, vorbesc tare, așa cum o fac doar italienii, în miezul zilei. Câteva librării, magazine cu ștaif te îndeamnă să le treci pragul și să te amesteci printre italieni și cultura lor.
Aici, în urmă cu secole, în Piazza del Duomo (Piața Catedralei), se exercita puterea politică, dar era totodată și sediul puterii religioase, de la Porta Regia a Catedralei sau din amvon. Și acum mai există magazinele de sub arcadele Palatului Comunal, unde în prezent se vând produse cu ștaif, așa cum în trecut aici se făcea comerț în ziua de sâmbătă. Pe lângă faptul că aici se făcea comerț și se socializa, tot aici se făcea și justiție cu ritualurile acelor timpuri: spânzurătoare, bloc de tocat și multe alte instrumente de tortură. Aici erau aduse cadavrele neidentificate pentru a fi recunoscute, fie că fuseseră găsite sub arcade, prin șanțuri sau spânzurate de lațul din afara Palatului Comunal. Tot aici era punctul de plecare al procesiunilor religioase care parcurgeau apoi principalele străzi ale orașului și locul unde se organizau spectacole sacre și numeroase sărbători în onoarea patronului orașului, Sfântul Geminianus, care a rămas protectorul Modenei și astăzi.
Catedrala, „perla coroanei“ dacă ar fi s-o numim așa, în jurul căreia și astăzi se învârte totul, a fost construită în anul 1099 de către un arhitect „ales de Dumnezeu“. Lanfranco, un admirabil artist și constructor, a lăsat lumii un exemplu magnific de artă romanică, chiar pe locul unde se află mormântul Sfântului Geminiano, patronul orașului Modena, unde din secolul al V-lea deja fuseseră construite și apoi distruse două biserici. În cripta Domului se află relicvele sfântului păstrate într-o urnă simplă, acoperită cu o lespede de piatră. Sarcofagul este descoperit în fiecare an, la 31 ianuarie, cu ocazia sărbătorii sfântului. În timpul lucrărilor de renovare, care au avut loc în urmă cu câțiva ani, s-a descoperit că structura din cărămidă a catedralei este placată cu material de piatră recuperat din Modena romană.
Sculptura din exteriorul catedralei, opera lui Lanfranco, are motive vegetale, animale, umane și creaturi imaginare, dar și recognoscibile, cum ar fi Adam și Eva, Cain și Abel și Arca lui Noe. Aici se regăsesc ființe monstruoase și creaturi păcătoase care amenință calea spirituală a omenirii, dar și un credincios care luptă cu o turmă sălbatică de lei, dragoni și centauri. Dar tot aici regăsim și „via Domnului“, și figurile profeților care vestesc nașterea lui Iisus Hristos. Aceste imagini subliniază semnificația simbolică a ușii bisericii, care îi separă pe credincioșii adunați înăuntru, adică sunt mântuiți, de cei care stau afară, care pot cădea pradă Diavolului.
Baroc 100%
Lângă absida Catedralei se înalță Turnul Ghirlandina, care este simbolul Modenei. Numele cu care este cunoscut cu afecțiune de locuitorii orașului Modena provine de la balustradele de marmură care îi încoronează turla, întocmai ca niște ghirlande grațioase. Ghirlandina a avut încă de la începuturile sale o funcție civică importantă: sunetul clopotelor marca ritmurile vieții orașului, anunța deschiderea porților orașului și îi aduna pe cetățeni în caz de pericole. Aici erau ascunse seiful și toate documentele publice de mare însemnătate pentru comunitate. Primele cinci etaje ale turnului au fost probabil construite în perioada romanică, iar ultimul etaj și turla au fost ridicate între 1261 și 1319. Peretele exterior al Ghirlandinei este bogat sculptat în piatră recuperată. O mare parte din aceasta provine din Modena. La etajul cinci, cândva era locuința custozilor turnului.
Fosta reședință a familiei d’Este, Palatul Ducal, este acum sediul Academiei Militare. Povestea clădirii începe în 1291, când marchizul Obizzo d’Este a ridicat aici un castel, reconstruit jumătate de secol mai târziu de Niccolo I d’Este. Până în 1598, fortăreața a rămas o reședință secundară a curții de la Ferrara. Totul s-a schimbat când papa Clement al VIII-lea a revendicat Ferrara, iar Modena a devenit capitala ducatului estensin, ducele Cesare d'Este instalându-se în vechiul castel medieval, care s-a dovedit imediat inadecvat pentru o curte europeană. Nepotul său, Francesco I d'Este, a decis că un ducat adevărat are nevoie de o reședință pe măsură. Construit începând din 1634, palatul a fost proiectat de Bartolomeo Avanzini, cu consultanța unor dintre cei mai mari arhitecți ai epocii: Girolamo Rainaldi, Gian Lorenzo Bernini, Francesco Borromini și Pietro da Cortona. Rezultatul a fost considerat de mulți primul palat baroc adevărat din Europa, locul în care regulile artei secolului al XVII-lea au fost aplicate integral pentru prima oară.
Big Luciano
Modena nu e doar istorie, ci și muzică. Celebrul tenor italian Luciano Pavarotti s-a născut la Modena și tot aici a murit, la 6 septembrie 2007. La moartea sa, regizorul italian Franco Zeffirelli spunea că „au existat tenori şi a existat Pavarotti“. În semn de respect pentru „Big Luciano“, așa cum îi ziceau italienii, slujba de înmormântare s-a ținut la Catedrala din Modena. Cu puțin timp înainte de a muri, primarul urbei, Giorgio Pighi, îi dăruise un cadou de suflet: un stilou cu stema orașului, Turnul Ghirlandina. Marele tenor a fost înmormântat la cimitirul din Montale Rangone, acolo unde familia sa deținea o criptă. Amenajat în stilul religiei catolice, locurile de veci sunt săpate în ziduri, cei decedați fiind unii peste alții. În schimb, familiile mai de vază din Modena au propria criptă, unde mai sunt înmormântați Luca Borelli, Gabriella Pavarotti, sora lui, și Rina Venuri Guazzi. Tot timpul, la acest mormânt este o floare proaspătă, iar o carte de condoleanțe stă încă deschisă.
Casa în care a locuit Pavarotti, în zona rurală a orașului Modena, construită după indicațiile sale, multe dintre detalii fiind realizate manual de fierari, dulgheri, sculptori și decoratori din toată țara, a devenit casă memorială. Aici se află unele dintre cele mai faimoase costume de scenă ale sale, fotografiile și videoclipurile care i-au marcat cariera artistică, nenumăratele premii și distincții, amintirile unei cariere de peste patruzeci de ani în teatre de operă din întreaga lume. Un bilet de intrare costă 12 euro. Puțini știu, dar marele tenor mai avea o pasiune: caii. Pe acest domeniu, el a construit grajduri și a deschis o școală de echitație. Din 1991, timp de 11 ani, Pavarotti a găzduit pe proprietatea sa o prestigioasă competiție de sărituri peste obstacole, care a atras participarea celor mai faimoși concurenți ecveştri din circuitul internațional.
Castele-fortărețe și cel mai mare lac din Italia
Dacă sunteți în zonă, să mergeți și Castelul Sestola, o fostă garnizoană militară strategică încă din secolul al VIII-lea, care a fost scena unuia dintre cele mai importante evenimente care au afectat zona încă din Evul Mediu. A servit ca punct de control al frontierei între teritoriile Modena și Bologna, iar din acest motiv, cele două așezări și-au disputat mult timp amplasarea.
Un alt loc de poveste este Castelul Montecuccolo, care a fost înălțat pe un pinten stâncos cu vedere la valea râului Scoltenna-Panaro, la 3 kilometri de Pavullo. Străjuind drumurile spre Toscana, castelul a fost reședința și centrul militar al familiei Montecuccoli, care controla zeci de turnuri și fortărețe. O vizită merită și Biserica Santa Maria și San Claudio-Frassinoro, al cărui nume evocă culoarea aurie a frasinilor care cresc în aceste zone. Biserica Santa Maria și San Claudio se află în același loc unde era odinioară puternica Abație Frassinoro, fondată în 1071 de Beatrice de Lorena, mama Matildei de Toscana, cea mai influentă figură feminină a Evului Mediu.
Dacă vă e dor de apă, mergeți la Lacul Garda. La jumătatea distanței dintre Veneția și Milano, prinde contur aproape brusc o apă de un albastru intens pe care ochiul le confundă, pentru o clipă, cu marea – doar o iluzie. E Lacul Garda, cel mai mare lac italian, cu o suprafață de aproximativ 370 km², la răscrucea a trei regiuni: Lombardia, Veneto și Trentino-Alto Adige. Lacul Garda are forma unui „Y“: în nord, strâmt și înconjurat de munți ce depășesc 2.000 de metri, seamănă cu un fiord; în sud se deschide larg, cu coline morenice domoale, vii și livezi de măslini. Lungimea sa depășește 52 km, lățimea maximă în sud atinge 16,7 km, iar adâncimea maximă, 346 de metri, între Tignale și Castelletto.
Perimetrul de coastă se împarte între cele trei provincii, fiecare cu propria personalitate: Lombardia pe malul vestic cu vegetație mediteraneeană densă, Veneto pe cel estic cu localități medievale, Trentino la nord cu peisaj alpin și aer central-european. Sirmione oferă Cetatea Scaligera și termele; Malcesine, castelul suspendat deasupra apei; Riva del Garda, o eleganță austro-ungară ce nu a dispărut. Nordul lacului, în special Riva și Torbole, atrage sportivi pentru velă, windsurf și kiteboard.
RĂSFĂȚUL CULINAR AL ZONEI
Aceto balsamico, parmigiano reggiano și prosciutto di Modena
Oricine vizitează Modena trebuie să încerce celebrele produse locale, cum ar fi aceto balsamico, parmigiano reggiano (brânză parmezan) și prosciutto di Modena. La final, este indicat un pahar de Lambrusco, acel vin roșu spumant, cu note elegante, florale sau fructate. De altfel, în casa fiecărui italian se găsesc rezerve de oţet balsamic, parmezan, care se rade aproape peste orice fel de mâncare, iar de la fiecare masă nu lipsește Lambrusco. „Pentru noi, mâncarea înseamnă familie, prieteni și amintiri de acasă. Este imaginea bunicilor noastre întinzând aluatul de paste și amintirile din copilărie despre după-amiezile petrecute încercând să închidem tortellini răsucindu-i pe degete“, spun localnicii. Poate și din acest motiv, Modena este astăzi una dintre cele mai bogate provincii italiene în produse cu „Denumire de Origine Protejată“.
Produse cu umami
Oțetul Balsamic tradițional de Modena este produs doar din strugurii cultivați în nordul Italiei. Mustul obținut din presarea strugurilor este fiert până când atinge o concentrație specifică și maturat prin fermentație naturală și concentrare progresivă, printr-un proces de învechire foarte lung, de nu mai puțin de 12 ani. Este comercializat în două versiuni: affinato, care are minimum 12 ani de învechire, sau extravecchio, cu o vechime de minimum 25 de ani. Produs în provinciile Modena și Reggio Emilia, Aceto Balsamico di Modena se obține din musturi de struguri din soiurile de struguri Lambrusco, Sangiovese, Trebbiano, Albana, Ancellotta, Fortana și Montuni, la care se adaugă minimum 10% oțet de vin și o porție de oțet învechit cu o vârstă de cel puțin 10 ani. Procentul minim de must de struguri este de 20% din totalul produsului care urmează a fi prelucrat. Apoi, este învechit în butoaie sau cuve din lemn timp de cel puțin 60 de zile, iar dacă se învechește mai mult de 3 ani, este etichetat „Invecchiato“. De altfel, acesta se vinde atât în magazine specializate, unde poți admira butoaiele în care oțetul balsamic este lăsat să se învechească, fie în orice hipermarket. În zonă există chiar un muzeu al oțetului balsamic, la parterul Vilei Fabriani.
Un alt produs la fel de celebru este Parmigiano Reggiano, o brânză semigrasă, tare, fiartă și cu maturare lentă. Tehnica de producție, în întregime naturală, a rămas neschimbată de-a lungul secolelor, la fel ca și ingredientele sale: lapte, sare și cheag. Producția de lapte, prelucrarea, maturarea minimă și ambalarea se desfășoară exclusiv în provinciile Modena, Parma, Reggio Emilia, Bologna, la stânga râului Reno, și Mantua, la dreapta râului Po.
Istoria a pornit dintr-o pivniță
Există în Italia un tip de localitate pe care ghidurile turistice nu-l menționează niciodată, dar fără de care bucătăria italiană n-ar fi ce este: micul orășel industrial cu vocație gastronomică, unde fiecare familie are o rețetă secretă și fiecare fabrică miroase a condimente. Castelnuovo Rangone, la 13 kilometri sud de Modena, e exemplul perfect. Economia orașului gravitează în jurul procesării cărnii, sector activ din sfârșitul secolului al XIX-lea și recunoscut azi drept unul dintre cele mai importante districte alimentare din Europa. Peste 50 de companii cu branduri cunoscute operează în zonă și angajează 1.200 de oameni. Dacă Modena e capitala aceto balsamico și a Ferrari, Castelnuovo Rangone e, fără discuție, capitala salamului.
Săpăturile arheologice din zonă au scos la lumină urmele unei civilizații din Epoca Bronzului (1650-1200 î.Hr.), numită Terramara, ai cărei membri ar fi fost primii locuitori ai Castelnuovo Rangone. Mai târziu, morminte, fragmente de pavaj și monede romane din secolul al II-lea î.Hr. confirmă că Valea Tiepido era locuită și bogată în stejari, iar ghinda era hrana tradițională pentru porcii crescuți în zonă. Cu alte cuvinte, povestea porcului de la Castelnuovo nu a început acum 140 de ani, ci cu mult, mult înainte. Numele orașului apare pentru prima dată într-un act de donație al episcopului de Modena din 1025, referindu-se la terenuri „in Castro Novo super ripam fluminis Tepidi“, în Castelnuovo, pe malul drept al Tiepido. Familia nobilă Rangoni a condus localitatea până în 1796, când invazia franceză a pus capăt feudalismului. Modernitatea a sosit odată cu mezelurile.
Povestea Villani Salumi începe în 1886, când Costante Villani și Ernesta Cavazzuti au cumpărat un mic imobil în centrul localității și au început să matureze salamuri și să producă mortadele și șuncă fiartă. Ceea ce părea o mică afacere de familie a devenit în câteva decenii o mașinărie de export. Deja în anii ’30, lăzile cu produse Villani purtau inscripția „New York“. Fiul lui Costante, Giuseppe, a preluat afacerea cu un spirit vizionar: a plecat în America să studieze companiile de acolo și s-a întors cu un sistem de șine suspendate pentru transportul cărnii în procesare – o revoluție pentru întreg sectorul. Astăzi, aflată la a cincea generație, compania exportă în peste 60 de țări.
Primul muzeu al mezelurilor din Italia
În 2013, Villani a inaugurat primul muzeu al mezelurilor din Italia: MuSa, Muzeul Salumeriei. Situat pe trei etaje, muzeul propune un parcurs multimedia și multisenzorial în 10 etape, pornind de la parfumurile condimentelor și trecând prin meseriile, gesturile manuale vechi și precise ale meșterilor în mezeluri. Parcursul analizează arta salumeriei din trei unghiuri: natură, teritoriu și cultură, cu secțiuni dedicate parfumurilor și aromelor, familiilor de produse, artei tăierii, teritoriului Castelnuovo Rangone și celor doi factori naturali ai maturării: căldura și frigul.
Printre piesele de rezistență ale muzeului se numără o copie originală a Edictului Mortadelei, emis de Cardinalul Farnese în 1661, care reglementa rețeta mortadelei și locul de producție, care nu putea fi în afara zidurilor Bolognei. Tot aici se păstrează caietul original de rețete al Irmei Villani, fondatoarea care a dat startul producției de mortadela și care, în 2026, a inspirat crearea unei mortadele speciale purtând numele ei, legată manual cu sfoară neagră de in și coaptă lent în cuptor.
Finalul vizitei este prevăzut cu o degustare pe terasa muzeului: prosciutto di Parma DOP maturat 24 de luni, șuncă fiartă Cinquefiori, salam Il Gentile și mortadelă Bologna IGP La Santo, însoțite de un pahar de Lambrusco local. Muzeul se află la doar 8 kilometri de Muzeul Ferrari din Maranello și la mai puțin de 15 kilometri de centrul istoric al Modenei. Rezervarea este obligatorie, iar prețul de intrare este simbolic. Un muzeu mic, cu o poveste mare – și cu un miros pe care sigur nu îl vei uita.
Bunătăți la tot pasul
Alte produse specifice Italiei de Nord sunt gnocco fritto, un aluat prăjit, de obicei de formă dreptunghiulară, făcut din câteva ingrediente simple de bază: făină, apă și sare, care pot varia în funcție de zona și familia în care este preparat; tortellini, niște paste făcute din făină și ou și umplute cu o compoziție specială de prosciutto crudo, mortadella, mușchi crud de porc, parmezan și nucșoară pentru aromă, ale căror origini sunt încă disputate între Modena și Bologna, și la fel de celebrele tigelle, un tip special de turtițe având la bază tot făină, drojdie și apă, produs originar din Apenini, care se regăsesc atât în meniul marilor restaurante, cât și în terasele de la colț de stradă.
Denumirea de „tigelle“ vine de la farfuriile de piatră refractară sau teracotă pe care erau coapte inițial. În unele zone montane sunt încă coapte în acest fel. Aceste tigelle se ung cu o cremă făcută din untură de porc amestecată cu rozmarin, parmezan și usturoi, cu cremă de brânză și prosciutto sau cu dulceață.
Tot în multe restaurante din zona de munte puteți mânca paste făcute în casă, inegale, dar cu atât mai gustoase. În Zocca, situată la o distanță de aproximativ 50 de kilometri de Modena, o așezare în munte fondată în 1465 de Ducele și Marchizul Borso d’Este, care face parte din familia care, între anii 1288 și 1859, cu unele întreruperi, a condus orașul Modena, există un restaurant unde toate pastele sunt preparate încă de femeile din sat. De altfel, toate restaurantele din Modena care se respectă oferă turiștilor și localnicilor paste tradiționale, făcute în casă.
Ca desert, dacă v-ați săturat de atâta înghețată italienească, ceea ce este puțin probabil, puteți încerca fetta di crostata cannoli – în traducere, un desert făcut din aluat din ouă, unt, lapte și făină, și acoperit cu dulceață de vișine.
Porcul din centrul comunei, care i-a înfuriat pe musulmani
Oriunde ai apuca-o în Modena: Castelnouvo Rangone, Settecani, Montale, Formigine, descoperi alte și alte frumuseți. Plimbarea pe străzi este însăși o destinație în sine. Case cu etaje, acoperite cu cărămidă, la geamuri cu obloane colorate. Curți frumoase, de după care se zăresc flori. Saloane diverse: de coafură sau manichiură, afaceri de familie. În piețele centrale descoperi magazine mici, cu câteva produse oferite spre vânzare, cafenele din care nu vrei să mai pleci. Aici nu se vând doar cafele și ceaiuri, ci și bucurii. Pe o farfurioară primești întotdeauna o bucățică dintr-o prăjitură de casă și un pahar cu apă. Parcuri mari, curate, străbătute de un curs de apă peste care trece un pod. Pe apa lacului, o familie de lebede își crește puii spre bucuria oricui trece pe acolo. Peste tot terase unde poți să comanzi nelipsita pizza sau alte delicii italienești. Pe stradă se vorbește mult și tare, de parcă toți se ceartă. Îi recunoști dintr-o mie pe italieni: bărbați bonomi, îmbrăcați elegant, iar italiencele sunt înalte și slabe și poartă haine de parcă sunt pe manechine sau croite direct pe ele.
Ca în toate orașele din Italia, și aici există o comunitate mare de musulmani, oferta de muncă este mare aici și variată și datorită faptului că zona este industrializată și sunt foarte multe fabrici de procesare a cărnii și, prin urmare, și multe locuri de muncă. Localnicii spun că reprezentanții comunității musulmane au adresat o cerere primarului din Castelnuovo Rangone prin care i-au cerut să înlăture statuia porcului din centrul comunei, numai că edilul nu doar că a refuzat să se despartă de simbolul așezării, ci le-a transmis că, dacă nu le place aici, să își găsească rostul în altă parte.
MUZEE ȘI FABRICI DE TOP
Ferrari, Lamborghini și Ducati
Grupuri-grupuri de copii intră și ies din Muzeul Ferrari, fiecare ducând în mână câte o amintire cumpărată de aici: o machetă de Ferrari, o insignă, un pix. Te uiți la ei și îți spui în gând: unul dintre ei, când va crește, își va lua un Ferrari. Este visul oricărui italian, care nu costă. Dacă un turist iese din muzeu și îți spune că a dat avans pentru o astfel de mașină de lux, să nu-l crezi: ea nu se vinde în rate.
De cum intri în Maranello, ducatul Ferrariului, te întâmpină la intersecție căluțul ridicat în două picioare, simbolul bijuteriei pe patru roți. În autobiografia sa intitulată „Teribilele mele bucurii“, apărută în 1963, Enzo Ferrari povestește istoria acestuia. Căluțul fusese pictat pe avionul de vânătoare al lui Francesco Barraca, celebrul pilot din Primul Război Mondial care a fost doborât la Montello în 1918. În 1923, Enzo Ferrari a câștigat circuitul Savio de la Ravenna. Aici l-a cunoscut pe contele Enrico Baracca, tatăl pilotului, și pe contesa Paolina Barraca, mama acestuia. Contesa i-a spus: „Ferrari, de ce nu-l pui pe calul cabrat al fiului meu pe mașina ta? Cu siguranță ți-ar purta noroc“. Căluțul a rămas negru, însă Enzo Ferrari l-a pus pe un fond auriu, aceasta fiind culoarea Modenei.
Totul în zonă amintește de Enzo Ferrari. Și dacă uiți unde te afli, te trezește din adormire câte un Ferrari roșu care trece în goană pe lângă tine. Nicăieri în lume nu vezi atâtea mașini de lux ca aici. Este moștenirea lui, care a lăsat lumii mai mult decât o mașină – a lăsat un vis. Prima mașină de curse, Enzo Ferrari a construit-o la Modena. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în urma unei legi a descentralizării, a trebuit să părăsească Modena și să își continue visul la Maranello, în apropiere, care a rămas până în prezent fieful acestei dinastii auto. Doi ani mai târziu a apărut și prima mașină Ferrari, fiind opera inginerului Colombo.
Ce se întâmplă în prezent în fabrica Ferrari și pe pistă este secret, aceasta fiind înconjurată de un zid cu plasă de camuflaj, însă iubitorii de cai-putere pot vizita muzeele care vorbesc despre istoria acestei mașini și despre cel care a creat acest imperiu: Muzeul Ferrari din Maranello și Muzeul Enzo Ferrari din Modena.
Muzeul găzduiește mașinile – aproximativ 40 de modele –, fotografiile și trofeele care au modelat istoria echipei Calul Cabrat. Tot aici sunt expuse 110 trofee din colecția muzeului și căștile originale ale celor nouă piloți Campioni Mondiali ai echipei. Cei care doresc se pot bucura de simulatoare de condus și cabine foto, permițându-le să se cufunde complet în experiența Ferrari. Un bilet de intrare costă 38 de euro, iar în plin sezon 42 de euro. Cu „Musei Ferrari Pass“, vizitatorii pot beneficia de un bilet simplu la un preț redus de 38 de euro pentru a vizita ambele muzee din septembrie până în mai și de 42 de euro din iunie până în august.
Inaugurat în 2012, Muzeul Enzo Ferrari din Modena cuprinde două spații distincte. Primul este casa în care s-a născut Enzo Ferrari în 1898, piesa centrală arhitecturală a întregului muzeu, iar în al doilea spațiu se află o galerie expozițională care spune lumii despre pasiunea care a produs mașini de vis. Muzeul Ferrari prezintă o reconstrucție a primului birou al lui Enzo Ferrari din Modena, unde a început legenda Calului Cabrat. La doar câțiva kilometri de Modena, veți găsi muzeele și fabricile Lamborghini și Ducati.