Cristina Ţopescu: „Puşi în aceleaşi condiţii, supuşi aceleiaşi sărăcii, ţiganii adulţi sunt ca noi, nici mai buni, nici mai răi“

Pentru campania al cărei vector de imagine este - „Stop indiferenţei! Aceşti copii trebuie educaţi!", care a debutat la Prima TV din 16 octombrie, Cristina Ţopescu a „dublat" activitatea de prezentatoare de ştiri cu cea de reporter.

Alături de echipa „Focus" de la Prima TV, ştirista s-a implicat în realizarea unor reportaje care au drept scop încurajarea integrării rromilor în sistemul educaţional. „Simt nevoia să fac asta pentru că avem de-a face cu nişte fiinţe respinse de societate. Şi oameni, şi copii! Da, chiar şi copii ! Copii de ţigani. Întodeauna am avut o slăbiciune pentru fiinţele respinse de societate, respinse doar pentru că sunt altfel decât noi, majoritarii... Ce se va întâmpla peste 20 de ani cu copiii rromi la care azi ne uităm cu scârbă, sau, în cel mai fericit caz, cu nepăsare, ce vor deveni ei dacă nu-i educăm?", spune Cristina, care s-a implicat trup şi suflet în această campanie.

Prezentatoarea-reporter crede că analfabetismul şi abandonul şcolar în rândul ţiganilor sunt probleme care ne privesc pe toţi deopotrivă, probleme care necesită o rezolvare imediată. Mai mult decât atât, ea chiar propune soluţii pentru rezolvarea cazurilor celor izolaţi în comunităţile de ţigani. „Puşi în aceleaşi condiţii, supuşi aceleiaşi sărăcii, ţiganii adulţi sunt ca noi, nici mai buni, nici mai răi. Şi orice om merită o şansă. E nevoie însă de consecvenţă, ceea ce e mai rar la români... e nevoie de politici sociale pe termen mediu şi lung, coerente, viabile, în care statul să-şi ia partenere ONG-urile care au demonstrat că pot face atâtea lucruri bune", susţine ştirista.

Cazul care a impresionat-o peste măsură l-a găsit, alături de reporterii „Focus", la Constanţa: „E undeva în comuna Castelu, aproape de Constanţa, într-o comunitate foarte săracă de ţigani turci, o fetiţă de 6 ani. O cheamă Cimena, e o fetiţă nu neapărat frumoasă, dar e specială... Are mult bun simţ, e fragilă, tăcută, râde rar, dar şi când râde ochii îi rămân trişti. Are o privire caldă, aproape matură... o privire care nu se potriveşte cu chipul unui copil. Părinţii ei pleacă dimineaţa la Constanţa, unde caută prin gunoaie bidoane de plastic şi fiare vechi, le vând apoi atât cât să cumpere ceva de mâncare şi se mai întorc acasă noaptea. Cimena stă cu bunica ei care, când e în toane proaste sau bea mai mult, îi mai dă câte-o palmă sau câte-o scatoalcă după ceafă. Cimena nu zice nimic, nu ţipă, nu plânge. Ai sentimentul, când te uiţi la ea, că îşi acceptă soarta, că e un copil de şase ani resemnat. Un copil resemnat, vă daţi seama? Ar trebui să fie o contradicţie în termeni. Şi totuşi nu e... când e vorba despre aceşti copii, copii fără speranţă, copii cu o acceptare a destinului, în privire, aproape budhistă. Mi-a rămas sufletul la fetiţa asta. Vreau să strâng hăinuţe pentru ea, poate or să mai îmi dea şi prietenii, colegii, nu pot să-i duc doar ei şi celorlalţi copii de acolo nu, vine iarna, frigul, iar aşa zisele case în care trăiesc aceşti copii sunt nişte bordeie, fără uşi, reci şi întunecate. E o lume mizeră şi tristă, pe care mulţi dintre noi nici nu ne-o putem imagina.

Întrebată care dintre ştirile prezentate în cei peste cincisprezece ani de carieră i-a adus cea mai mare bucurie şi care este ştirea pe care ar vrea să nu fi prezentat-o niciodată, vedeta Prima TV ne-a declarat: „Corespondenţa pe care am realizat-o de la Vatican, la moartea Papei Ioan Paul al II-lea are un loc de preţ în sufletul şi în amintirile mele. Am stat nouă zile la Vatican, am transmis în fiecare zi şi am sperat până în ultima clipă că nu voi avea ocazia să transmit de la moartea Papei. Am fost acolo, în mulţimea adunată în faţa catedralei San Pietro, care se ruga pentru sufletul Sfântului Părinte, am făcut-o şi eu, după care, însă, a trebuit să am puterea să transmit la câteva minute după ce a plecat din lumea asta. Am văzut durerea oamenilor, asta m-a impresionat cel mai mult, am vorbit în corespondenţa mea despre ce simţeau toţi oamenii aceia, am descris reacţia lor şi feţele lor împietrite de durere. E greu să transmiţi sentimente, să transmiţi ce simţi, să vorbeşti cu nodul în gât în faţa camerei, dar exact asta mă face să nu uit acele transmisii. Regele Mihai şi Papa Ioan Paul al II-lea sunt repere morale pentru mine, sunt insule de moralitate şi nobleţe, pe care mă refugiez cu gândul şi cu speranţa, ca să nu mă sufoc de-a binelea de revolta în faţa spectacolului pe care ni-l oferă atâtea personaje contemporane."