ANALIZĂ Planul de salvare a Uniunii Europene pare a fi sortit eşecului

Dacă se ridicau de la masă fără un acord, a doua zi era măcel pe burse. Se pare însă că presiunea a fost prea mare, întârzierile prea multe şi, în final, liderii europeni s-au ridicat de la masă cu un acord joi dimineaţă, după o noapte întreaga de negocieri şi certuri. Erau însă prea obosiţi să mai spună şi cum vor face tot ce au anunţat că vor face.

„Cea mai recentă generaţie de politicieni europeni încearcă să reconstruiască un porc din carne tocată. Încearcă să consolideze încrederea faţă de fatal defectuoasa zonă euro folosind doar jumătăţi de măsuri într-un moment în care regândirea fundamentală a întregului proiect este fundamental necesară. Mai mult, doar jumătate dintre participanţii de care ar fi nevoie sunt implicaţi în aceste jumătăţi de măsuri“, scrie analistul financiar Alen Mattich în „The Wall Street Journal“.

Tot planul de salvare al UE depinde de Banca Centrală Europeană

Acesta susţine că singura modalitate prin care marele plan de salvare a Europei ar putea funcţiona este ca Banca Centrală Europeană (BCE) să-l sprijine cu puterea tiparniţei sale, o mişcare ce ar putea cumpăra destul timp pentru ca politicienii europeni să poată elabora uromătorul plan pe termen mediu. În caz contrar, cel mai recent summit al liderilor europeni, cel de miercuri noapte, s-ar putea dovedi un alt eşec.

Deja, euforia din pieţe începe uşor,uşor să se estompeze, iar investitorii, trezindu-se din entuziasm, încep să observe hibele marelui plan. În primul rând, lipsesc detalii esenţiale ale planului şi, după cum notează şi jurnaliştii „Financial Times“, în astfel de cazuri, diavolul se ascunde în detalii.  Cea mai mare problemă ar fi că, deocamdată, nu se ştie exact cine va garanta Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (EFSF, fondul de urgenţă al UE). O parte din bani se pare că vor fi puşi la bătaie de China şi de SUA prin intermediul FMI, însă nu atunci apare problema condiţiilor ataşate acestui sprijin.

În al doilea rând, nu se ştie dacă băncile vor avea sau nu acces la acest fond. Parlamentul german s-a opus categoric acestei propuneri. Şi, dacă vor putea totuşi să se împrumute din aceşti bani puşi la bătaie de guverne, vor fi băncile naţionalizate? Iar aceastea nu sunt singurele probleme ale planui de recapitalizare. S-a vorbit despre prevederea care să intezică grupurilor-mamă să retragă capital din subsidiarele est-europene pentru a strânge capital. Însă prevederea a fost adoptată doar la nivel declarativ şi încă nu a fost stabilit nici un cadru de constrângere în acest sens.

Băncile şi analiştii rămân sceptici faţă de plan. Şi nu sunt încrezători nici în ceea ce priveşte noua salvare a Greciei, care a mai fost salvată până acum de cel puţin două ori, fără a pune la socoteală avantajele pe care le-a obţinut în iarnă – scăderea dobânzii împrumutului de urgenţă de la UE şi prelungirea perioadei de rambursare. Ştergerea a 50% din datoriile Greciei către creditorii privaţi nu este o decizie corectă, în primul rând. Reacţia europenilor faţă de acest plan nu a fost surprinzătoare – să mai plătească şi băncile, că tot au fost salvate cu fonduri publice în 2008.

A fost poate şi o măsură populistă – guvernele pot susţine acum că, pe lângă populaţie (care duce greul prin măsurile de austeritate impuse), şi băncile pun umărul la efortul de salvare.

Dar ce se întâmplă dacă fondul care are în portofoliu şi pensia ta e obligat să suporte pierderi de 50% la împrumuturile acordate Greciei? Pentru că asta stă, de fapt, în spatele cuvintelor „creditori privaţi“ – bănci comerciale, fonduri de invesţii sau de pensii care au au investit în ceea ce, până recent, era considerat un plasament cu risc zero: obligaţiuni guvernamentale. Ca să nu mai vorbim de faptul că FMI şi UE îşi vor primi înapoi integral cei 110 miliarde de euro împrumutaţi Greciei în mai 2010 (80 de miliarde de la UE, 30 de miliarde de la FMI).

Această practică ar putea da de înţeles celorlalte state din zona euro că se pot împrumuta cât vor, iar celelalte guverne din uniunea monetară le vor salva pentru că n-au încotro.

În al doilea rând, ştergerea a jumătate din aceste datorii ar putea să fie insuficientă. Ea nu va aduce datoria Greciei la o cotă sustenabilă şi, peste câţiva ani, aceasta va fi tot de 150% din PIB. Cea mai recentă estimare a FMI anunţă că datoria Greciei va atinge vârful de 186% din PIB înainte să înceapă să scadă. Doar cele mai optimiste prognoze anunţă o pondere de 120% din PIB a datoriei, iar asta abia în 2020. Chiar şi după această iertare, Grecia rămâne supraîndatorată.

Băncile au fost forţate să accepte „voluntar“ aceste pierderi. Însă nu există nicio modalitate de a anticipa ce vor face acestea după aceea. Nu este greu de înţeles că vor avea la dispoziţie mai puţine resurse. Între planul de recapitalizare şi pierderile suferite pe Grecia, acestea  vor avea probleme cu lichidităţile.

Putem astfel să ne luăm adio de la toate speranţele privind reluarea creditării pentru populaţie şi companii. Pentru a-şi putea continua activitatea pe pieţele importante, băncile vor renunţa (chiar dacă nu oficial) la operaţiunile din pieţele mai mici. Mai puţine împrumuturi pentru companii, mai puţine investiţii, mai puţine locuri de muncă create şi mai puţin bani din taxe şi impozite.