Albionul şi românii, într-o nocivă ecuaţie electorală

Un român a invadat Marea Britanie la 1 ianuarie 2014, i-a spălat maşini vreme de o zi, apoi a dispărut. Din valul de păsări de pradă româno-bulgare, străjerii „perfidului Albion“ au fost nevoiţi să se mulţumească doar cu un porumbel sfios, pe care l-au jumulit până a devenit celebru.

Acum, extremiştii patrulează de-a lungul coastelor engleze, încruntaţi la pericolul ce stă să vină dinspre Europa. Dacă nu din aeroporturile şi autogările bucureştene, precis din instituţiile bruxelleze.

Există doi vinovaţi de serviciu în Europa acestui an electoral: muncitorii români şi comisarii europeni. Scenariul e ştiut de când lumea: când în cetate sunt probleme, energiile negative trebuie deturnate spre duşmanul din afară. Străinul e cel mai bun ţap ispăşitor, pentru distragerea atenţiei de la eşecul unui guvern în gestionarea crizei. Când nu ai soluţii de redresare economică, îi arăţi cu degetul pe străinii care se îmbulzesc să-i lase pe drumuri pe băştinaşi.

Tonul isteric-senzaţionalist care domină polemicile privind eliminarea restricţiilor la angajarea românilor şi bulgarilor arată că nu se doreşte o dezbatere serioasă pe tema migraţiei interne în UE. Drept urmare, consecinţele fenomenului riscă să se amplifice şi tensiunile de asemenea.

„Armada“ spaniolă vizează Marea Britanie

Victor Spirescu, la fel ca suta de mii de conaţionali dinaintea lui, a nimerit prost. Societatea britanică e-n fierbere pre-electorală şi nemulţumirile sunt canalizate de partidele în criză de soluţii împotriva Uniunii Europene. Conservatorii, la guvernare, se zbat să diminueze avansul laburiştilor în sondaje, iar Partidul Independenţei Marii Britanii (UKIP) face eforturi să-şi consolideze poziţia a treia, înaintea liberal-democraţilor membri ai coaliţiei guvernamentale. Una din promisiunile majore ale premierului Cameron a fost reducerea migraţiei nete (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie) la 100.000 de persoane pe an. După un oarecare succes iniţial, tendinţa e de creştere (182.000 nou-veniţi anul trecut), mai ales din cauza diminuării emigraţiei britanice spre ţările UE şi a inversării fluxului în relaţia cu Spania. În ultimul an, a crescut cu aproximativ 50% cifra imigranţilor din „flancul sudic“ al Uniunii: din Grecia, Italia, Portugalia şi, în special, din Spania.

Conservatorii au clamat, în faţa obligaţiei europene de a-şi deschide piaţa muncii la 1 ianuarie, nevoia economiei britanice de a-şi reveni din criză fără o presiune suplimentară asupra locurilor de muncă şi a serviciilor publice. Produce îngrijorare şi precedentul polonez, după ce, acum un deceniu, guvernul laburist a subestimat avalanşa de imigranţi din ţările estice ce-au aderat la UE în 2004. Acum, comunitatea poloneză depăşeşte jumătate de milion de membri. Estimările în ceea ce-i priveşte pe români şi bulgari variază de la 13.000 pe an, conform prognozelor oficiale, la 50.000 în fiecare următorii cinci ani, potrivit grupului de presiune Migration Watch. De cel puţin un an, însă, unii repetă obsesiv avertismentul că cele două milioane de români din Spania şi Italia se vor reorienta în masă spre Marea Britanie.

Un miraj britanic pentru români?

În iureşul propagandei panicarde, se omit câteva elemente importante. Mai întâi, că pentru marea masă de lucrători români deja emigraţi sau având această intenţie, bariera lingvistică şi diferenţele de mentalitate fac din Marea Britanie o destinaţie mai puţin atractivă decât ţările latine, unde s-au şi consolidat reţele şi comunităţi care favorizează migraţia. În al doilea rând, în 2004 numai Marea Britanie, Suedia şi Irlanda şi-au deschis graniţele pentru nou-veniţii din Est, în vreme ce acum au renunţat la restricţii nouă state vestice, între care două mari puteri economice, Franţa şi Germania, ceea ce înseamnă că un eventual val de imigranţi ar avea toate şansele de a fi absorbit în bună măsură până să traverseze Canalul Mânecii.

FOTO Horia Blidaru

Stigmatizarea pe criterii etnice îi va ţine deoparte pe specialiştii de care economia britanică are atâta nevoie pentru stimularea creşterii.

Inginerii români vor prefera în continuare mai apropiata Germanie, medicii se vor orienta tot spre mai accesibilul spaţiu francofon, iar informaticienii vor face doar escală la Londra, în drumul lor spre SUA. Specialiştii emigranţi sunt atenţi la mediul în care urmează să se stabilească, iar cel britanic nu e deloc prietenos în acest moment. Este unul din efectele negative ale punerii la colţ a „migraţiei sărăciei“, o noţiune ineptă ce trădează prejudecăţi dăunătoare spiritului european în formare. Libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor şi bunurilor e o valoare fundamentală a UE în toate sensurile – inclusiv pentru şomerii români nevoiţi să plece dintr-o ţară lipsită, de altfel, de orice tradiţie a emigrării. Libera circulaţie e valabilă nu numai când mărfurile din Vest inundă pieţele Estului, iniţial condamnat – prin acordul de procentaj Churchill-Stalin din 9 octombrie 1944 – la izolare şi dictatură, apoi dezindustrializat cu metodă.

Vor românii „turism social“?

Retorica populistă împotriva „turismului social“ e lipsită de orice suport din cel puţin două motive. Potrivit statisticilor germane, 9 din 10 imigranţi români muncesc legal şi îşi plătesc taxele, aşadar sunt contribuitori la sistemul social, nu beneficiari ai acestuia. De altfel, Camera de Comerţ şi Industrie a Germaniei a tăiat, zilele acestea, elanul creştin-socialilor bavarezi, lansaţi într-o campanie sub sloganul „Cine înşală zboară“, apropiat de pancartele naziştilor inscripţionate „Zbor plăcut spre casă“. Din cauza problemelor demografice, Germania are nevoie de 1,5 milioane de imigranţi în următorii ani pentru asigurarea creşterii economice şi a stabilităţii sistemelor sociale. În Spania, Italia şi Marea Britanie e o situaţie similară din punctul de vedere al contribuţiei la asigurările sociale.

Majoritatea românilor emigrează pentru a munci.

Desigur, există problema particulară a minorităţii rome ‒ problemă europeană căreia nu i se poate aplica nicio soluţie naţională viabilă. Oricât de neplăcut le sună occidentalilor, romii originari din România sunt de acum şi-ai lor. Sau foarte probabil, tot mai mult ai lor ‒ ţinând cont de specificul preponderent nomad al acestei minorităţi.

Apoi, sunt măsurile de ultimă oră ale guvernului Cameron privind înăsprirea condiţiilor de accesare a ajutorului de şomaj şi a altor facilităţi fiscale şi locative. Regulile îi vizează pe toţi imigranţii din UE şi e rolul Comisiei Europene să vegheze la conformitatea lor cu tratatele Uniunii. La fel cum, în limitele legislaţiei europene, e treaba guvernului de la Londra de a reforma un sistem social care-i scandalizează pe britanici pentru că permite, în primul rând abuzurile din partea propriilor conaţionali, de câteva decenii încoace. Acest sistem social a produs generaţii de întreţinuţi de stat şi asta se reflectă acum în inutilitatea socială, alcoolismul şi infracţionalitatea unor categorii largi de tineri.

„Răzbunarea“ coloniilor

Din păcate, politicienii britanici, ca mulţi omologi ai lor de pretutindeni, preferă să inventeze ţapi ispăşitori, în loc să abordeze deschis dilemele unei ţări bântuite, totodată, de ameninţarea referendumurilor privind independenţa Scoţiei şi apartenenţa ţării la UE. Nu sunt simple problemele unei societăţi în care, din cei 13% locuitori (7,5 milioane) născuţi în afara Marii Britanii, mai mult de jumătate au sosit în ultimul deceniu. Dar nu e corect politic să se discute despre consecinţele faptului că un copil din zece se naşte într-o familie musulmană sau despre realitatea că britanicii de rasă albă sunt, încă din 2011, potrivit recensământului din acel an, minoritari în Londra, în condiţiile în care principala ţară de provenienţă a imigranţilor în ultimii zece ani a fost India.

FOTO Horia Blidaru

Toate aceste schimbări demografice în timp scurt produc, inevitabil, nu numai creştere economică, aşa cum s-a întâmplat la începutul deceniului trecut, ci şi tensiuni, tot mai vizibile în vremea crizei.

Extremiştii de dreapta fac ce ştiu mai bine: pescuiesc în ape pe care au tot interesul să le tulbure şi mai tare.

Inclusiv inventând un pericol românesc. Care, desigur, e „politically correct“!

Partea noastră de vină

Una din cauzele pentru care presa britanică preferă să vorbească despre cerşetorii români, nu de „Armada“ spaniolă în căutare de lucru, este lipsa de informaţie, de cunoaştere reciprocă. La şapte ani de la aderare, pentru occidentali în general, pentru britanici în cazul de faţă, românii sunt străini. Despre ei se poate spune orice, pentru că puţini sunt cei care, în afară de prinţul Charles, au avut un contact cu realitatea românească pentru a putea dezminţi calomniile propagate.

Vina pentru că suntem, încă, străini în UE trebuie căutată la noi acasă.

E treaba noastră să ne promovăm eficient imaginea, să construim infrastructura necesară unui turism atractiv şi să întindem un braţ poliţienesc ferm, pentru a stăvili infracţionalitatea externă a reţelelor organizate, care fac nestingherite naveta România - Occident. Consecinţele infracţionalităţii şi, adesea, ale lipsei unor conaţionali de civilizaţie le suportăm cu toţii, pentru că primul reflex este de generalizare.

Combaterea acestei tendinţe de stigmatizare şi excludere generică este o datorie în primul rând românească. În jurul nostru se ridică bariere, deocamdată invizibile, şi e datoria noastră să le înlocuim cu mâini întinse.