Cine face cu adevărat legile în România

Parlamentul este, potrivit Constituției, „unica autoritate legiuitoare a țării”. În practică, Guvernul stabilește frecvent reguli cu putere de lege prin ordonanțe de urgență. O amplă analiză publicată pe JURIDICE.ro de profesorul Marin Voicu, fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, examinează această practică în perioada 2004 - octombrie 2026. Întrebarea centrală: mai este urgența o excepție sau a devenit o metodă obișnuită de guvernare?

Foto: Shutterstock

Ce poate face Guvernul și unde începe problema

Constituția permite Guvernului să adopte acte cu putere de lege, dar nu îi oferă libertate nelimitată. Ordonanțele simple presupun o autorizare prealabilă din partea Parlamentului, pentru anumite domenii și pentru o perioadă determinată.

Ordonanțele de urgență, cunoscute drept OUG, nu au nevoie de această autorizare. În schimb, ele sunt permise numai în situații extraordinare, care nu pot aștepta, iar Guvernul trebuie să explice urgența în cuprinsul actului.

Diferența contează: faptul că o măsură este utilă sau reprezintă o prioritate politică nu înseamnă, automat, că trebuie adoptată prin OUG. Nici numărul mare al ordonanțelor nu dovedește, singur, că acestea sunt neconstituționale. Condițiile trebuie analizate pentru fiecare act în parte.

Ordonanțe multe, inclusiv cu majorități puternice

Cifrele prezentate în studiu arată amploarea fenomenului: 226 de ordonanțe de urgență în 2020, anul izbucnirii pandemiei, 192 în 2022 și 156 în 2024. În total, pentru anii 2021–2024, analiza consemnează 624 de OUG.

Crizele sanitare, economice sau energetice explică o parte din acest volum, dar nu întregul fenomen. Una dintre concluziile autorului este că ordonanțele au fost folosite intens atât de guverne minoritare, cât și de guverne susținute de majorități parlamentare largi. Așadar, recursul la OUG nu poate fi explicat doar prin dificultatea de a obține voturi în Parlament.

Parlamentul poate interveni, dar uneori o face prea târziu

O ordonanță de urgență poate produce efecte înainte ca Parlamentul să decidă definitiv dacă o aprobă sau o respinge. Legislativul o poate și modifica, însă regulile stabilite de Guvern sunt deja aplicabile.

Constituția prevede că, dacă prima Cameră sesizată nu se pronunță în cel mult 30 de zile, ordonanța este considerată adoptată și merge la cealaltă Cameră. Aceasta nu are însă un termen constituțional precis pentru decizia finală.

Studiul descrie situații în care procedura parlamentară a durat ani. Problema nu este, prin urmare, doar cine stabilește regulile, ci și cât de repede și de eficient sunt ele controlate.

Mai puține OUG nu înseamnă neapărat mai multă dezbatere

Guvernul mai are la dispoziție angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. În această procedură, proiectul este considerat adoptat dacă Guvernul nu este demis printr-o moțiune de cenzură depusă în termenul constituțional.

Nu este același mecanism ca ordonanța: legea rămâne un act al Parlamentului. Totuși, nu mai există dezbaterea și votul obișnuit asupra proiectului. Analiza avertizează că reducerea numărului de OUG poate fi însoțită de folosirea mai frecventă a acestei proceduri.

De ce îi privește pe cetățeni

Discuția nu este doar despre raporturile dintre instituții. Modificările fiscale adoptate la final de an, schimbările repetate ale regulilor administrative sau intervențiile asupra legislației justiției influențează capacitatea oamenilor și a firmelor de a-și cunoaște drepturile și obligațiile și de a-și face planuri.

Autorul propune, între altele, un termen final pentru aprobarea ordonanțelor, după care cele neaprobate să își înceteze efectele, limitarea angajării răspunderii și o evidență publică mai clară a actelor aflate în Parlament. Sunt propuneri de reformă, nu reguli în vigoare, iar unele presupun modificarea Constituției.

Concluzia studiului nu este că Guvernul trebuie lipsit de instrumente rapide de intervenție, ci că acestea trebuie păstrate pentru situațiile care le justifică. Viteza deciziei nu ar trebui să înlocuiască sistematic dezbaterea și controlul parlamentar.