Prima a fost Daciana Sârbu, vicepreşedinte al Comisiei de Sănătate din Parlamentul European, care a declarat în plen, la Strasbourg, săptămâna trecută: “Din cauza perioadelor lungi în care medicamentele noi sunt protejate de patente, multe tratamente rămân inaccesibile pentru oamenii care au nevoie disperată de ele. După expirarea patentului unui medicament, preţul acestuia poate să scadă cu 99% – o cifră uimitoare, care ne sugerează cât de mulţi bani câştiga companiile atunci când au monopol asupra unui medicament”. 

A urmat, la câteva zile, Marius Savu, preşedintele Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România: “De aceea unele companii au devenit extrem de bogate in ultimii ani, pentru ca au avut acest mod de a isi proteja investitia prin patent, insa, in momentul in care acest patent expira, care pana la urma este un lucru artificial si birocratic, nu trebuie sa lasam ca pretul sa ramana o problema de acces a pacientului”. 

Opiniile, venite din partea a două persoane de la care aveam pretenţia că înţeleg cum funcţionează circuitul care începe în laboratorul de cercetare şi se opreşte la patul bolnavului, pot contura un tablou apocaliptic în care balaurul farmaceutic cu 10 capete se hrăneşte cu din ce în ce mai mulţi bani, supţi direct din buzunarele statelor şi ale cetăţenilor. Ba chiar din vene, introducând la schimb vreo perfuzie, desigur exagerat de scumpă. 

Îmi asum astăzi rolul de avocat al diavolului care se ascunde în blistere şi fiole, pentru a explica în câteva rânduri de ce medicamentele originale sunt protejate prin patente, de ce inovaţia trebuie să aibă un cost şi de ce preţul pe care-l plătim (ca societate sau individual) este driver-ul pentru evoluţie. Să le luăm pe rând. 

De-a lungul evoluţiei umanităţii, au fost dezvoltate ceva mai mult de 7.000 de medicamente. Multe dintre acestea au fost descoperite accidental sau prin serendipitate, în perioada romantismului farmaceutic, ilustrat de fondatorii unor companii celebre. Aş lua un exemplu clasic: aspirina a fost descoperită în anul 1899, în farmacia Bayer, dar mecanismul său de acţiune a fost descifrat peste vreo 70 de ani, Sir John Vane primind, de altfel, Premiul Nobel, pentru această descoperire. 

Zeci de ani, dispariţia simptomelor la administrarea unei substanţe era considerată suficientă pentru folosirea sa pe scară largă, în tratamentul bolnavilor. 

În epoca modernă, odată cu dezvoltarea  şi aplicarea eticii medicale şi cu evoluţia spectaculoasă a descoperirilor medicale, dezvoltarea medicamentelor s-a îndepărtat de  modelul clasic spre o rigurozitate din ce în ce mai mare, având în centru cunoaşterea din ce în ce mai profundă a biologiei umane şi a interacţiunilor medicamentoase, grija pentru pacient, respectarea demnităţii umane şi primul principiu hipocratic: înainte de orice, să nu faci rău. 

FDA şi EMA sunt cele mai cunoscute instituţii care controlează, monitorizează şi ghidează întregul proces de dezvoltare a unui medicament, de la studiile preclinice la studiile efectuate pe subiecţi umani. Companiile farmaceutice nu pot acţiona în domeniul studiilor clinice în afara acordurilor cu agenţiile de reglementare. Fiecare mişcare este bine supravegheată. Şi vom vedea semnificaţia, dincolo de siguranţa pentru pacient. 

Să reţinem câteva date statistice, înainte de a merge mai departe: 
- dezvoltarea unui medicament durează, în medie, între 10 şi 15 ani 
- costul pentru dezvoltarea unui medicament depăşeşte adesea 1 miliard de euro 
- din 10.000 de molecule care intră în faza de cercetare pre-clinică (în laborator, nu pe subiecţi umani), numai UNA ajunge să parcurgă întregul ciclu de dezvoltare şi să fie aprobată pentru a fi folosită de pacienţi. UNA din 10.000. 

De ce se întâmplă asta? Pentru că atât putem momentan. Cazul studiilor eşuate în serie în speranţa de a găsi un tratament eficient pentru boala Alzheimer vorbeşte de la sine despre dimensiunea riscului pentru industria farmaceutică: 12 studii clinice au eşuat, costurile trecând de 10 miliarde de euro. Şi asta pentru că, în viaţa reală, pe pacienţi reali, nu se aplică modelul ideal de acţiune definit în etapele anterioare de dezvoltare a medicamentului. Industria a plătit banii, primind în schimb o cruntă dezamăgire. Se întâmplă, nu-i plângem, au de unde acoperi pierderile, la urma-urmei. 

Sunt limitele ştiinţei, împinse cu fiecare zi mai departe de minţile sclipitoare care nu se nasc oricum, oricând şi oriunde. Producţia intelectuală acestor oameni sclipitori trebuie protejată, securizată pe termen lung. La fel, trebuie asigurate şi investiţia, şi riscul asumat de investitor. Este ceea ce se întâmplă prin mecanismul patentului pentru medicamentele originale, inovatoare, care sunt aprobate pe piaţă. 

Patentul reprezintă forma supremă de recunoaştere a valorii şi a proprietăţii intelectuale, nicidecum un “lucru artificial şi birocratic”, după cum ne spune domnul Savu. 

Într-o lume “copy-paste”, valoarea trebuie protejată în primul rând prin mijloace legale. În lipsa acestei protecţii, cum s-ar mai stimula cercetarea fundamentală, dorinţa de a inova, de a gândi diferit şi de a acţiona în consecinţă? 

Medicamentele originale nu devin inaccesibile pacienţilor “din cauza patentelor”, după cum sugerează doamna europarlamentar Daciana Sârbu, ci fix din cauza incapacităţii mediului decizional politic de a face diferenţa între ştiinţă şi comerţ, între originalitate şi plagiat, între proprietatea intelectuală şi politicianismul ieftin, între muncă şi fuşereală. 

Materialul a apărut şi pe blogul personal, www.mariusgeanta.ro