Pastila despărţirii

De la o pastilă ni se trage. Măcar dacă ar fi fost la mijloc o femeie. Dar nici tu şi nici eu nu recunoaştem că pastila asta ne-a f... prietenia – ca să vorbesc ca între bărbaţi – mai rău ca pasiunea orbitoare pentru o... fustă.

Ne-am întâlnit la o masă la Harley, în Centrul Vechi. Eu am luat o Silva, tu ai cerut o limonadă, pentru că aveai o indispoziţie stomacală – te-ai plâns. La mese, rockerii beau bere. Am început să vorbim banalităţi. Erai în trecere prin Bucureşti. Ţi-am mulţumit că m-ai sunat. Am mai luat o bere şi tu o limonadă. Erai plictisit şi asta mă enerva.

Dracu’ m-a pus să-ţi zic că de-o lună iau suplimentul alimentar pe care mi l-ai lăudat, un antiinflamator şi antioxidant, bun pentru ficat, plămâni, rinichi, reduce riscul de cancer! Înghiţisem zilnic capsulele galbene, dar nu simţisem nimic, nişte frecţii la picior de lemn. ţi-am zis aşa, din politeţe, că sunt bune. Ochii tăi rotunzi şi negri s-au luminat şi ai început să-mi povesteşti ce efecte miraculoase a avut capsula asupra unui amic de-al tău, care trebuia să se opereze de prostată, dar medicii au constat că nu mai avea nimic la prostată şi n-a mai făcut operaţie, pentru că luase câteva luni pastila, ştiam povestea de la tine, dar tu ai continuat să vorbeşti ca un amenzic, să mi-o lauzi, de parcă ai fi fost agent de vânzări. Nu te-am crezut.

Ne roade frica de boli şi de suferinţe, d-aia băgăm în noi tot felul de rahaturi de suplimente.

Eu beam bere şi fumam. Apoi, mi-ai pomenit de altă cunoştinţă de-a ta, care se spală de trei ori pe zi pe dinţi cu praful din acele capsule, mai dă-o pana mea de pastilă, Ştefane!, doar nu ne-am întâlnit ca să-mi povesteşti cum cineva se freacă pe dinţi cu antioxidantul ăsta, da’ ce-i, frate, Colgate? – m-am înfuriat, dar am ţinut în mine. şi tu m-ai întrebat: „Cu ce-o iei, cu apă sau cu lapte?“ Ştiam răspunsul corect, dar am zis: cu apă. „Greşit!“ – m-ai taxat victorios. şi atunci mi-a sărit ţandăra: băi, Ştefane, asta e important pentru tine acum, s-o iau cu lapte? Şi tu ai clipit năuc. Ştefane, tu nu-ţi dau seama că ai devenit un pisălog? „Nu! De ce sunt pisălog?“ Ba eşti pisălog ca un boşorog! Mă f... la cap cu pastila asta de parcă ar fi pastila nemuririi! Ai îmbătrânit, Ştefane! Ai îmbătrânit!

Asta te-a întristat cel mai tare. Chipul tău s-a întunecat. Eu am băut berea de pe fundul sticlei şi m-am gândit ce idiot sunt, pentru că uitasem tot ce făcuseşi pentru mine în toţi aceşti ani de prietenie. Şi într-o prietenie trebuie să înghiţi totul. Dar am tăcut. Dacă am fi vorbit despre suplimentul ăsta în urmă cu 30 de ani, ne-ar fi durut în cur cu ce îl înghiţim şi sigur am fi glumit că e bun să-l luăm cu votcă, să avem erecţie de elefant! Dar acum ne roade frica de boli, de suferinţe, de dureri, d-aia băgăm în noi tot felul de rahaturi de suplimente, care ne dau iluzia că suntem nemuritori.

Am mai luat o bere şi te-am întrebat: tu de ce iei pastilele astea, ţi-e frică de moarte? „Nu mi-e frică, pentru că eu cred“ – mi-ai răspuns. Eu mi-am plătit Silva, tu ţi-ai plătit limonada şi ne-am despărţit.

De atunci, înghit capsula asta galbenă în fiecare zi şi mă gândesc la tine. O iau cu lapte, poftim!