Vacanţa cuvintelor de dor

Împrietenirea mea cu Cuvântul, fie el rostit sau încrustat pe un petec de hârtie – de cele mai multe ori, decolorată de amintirile de roman ale mamei, s-a plămădit târziu, în adolescenţă. În copilărie, am dat prea puţină atenţie Cuvântului, cifrele fiindu-mi, în vremea ceea, mai apropiate, mai cu seamă misticile, pentru mine, 5 şi 25, care rezonau în sufletul meu armonia.

Eram mai curând prieten cu rostirile scurte, cu formulele evadării din real, evadare care nu părăsea întru totul căminul matern, iubeam ţărmuirea casei mele.

Familia îmi era o partitură pe două voci, dintre care numai una, a mamei, dobândise dintru început privilegiul să-mi citească lungi cuvinte ale căror formă nu le descifram încă. Vocea mamei încântând literele întru sărutul lecturii mă purta în visare de sine. Să fi fost povestea cea care deschidea larg ferestrele imaginaţiei mele sau glasul de basm al mamei?

Crescând, am pus deoparte un carneţel destinat expresiilor tămăduitoare culese din cărţi. Încă îmi plăceau mai mult cărţile-vii, întrupate în verişorii care îmi legănau adormirea în basme chiar atunci dospite, „minciuni” cum le numeam noi, crezând, în acelaşi timp, în taina lor. Taina care mi-a mitizat copilăria fiind cea a stelelor-focuri, a căror ardere era întreţinută de îngerii de serviciu ai lui Dumnezeu.

De la o vreme, jocul şi joaca au exilat lectura într-o alveolă a stupului meu sufletesc; devenisem trântor al vieţii reale, călătoream acum din zări până-n amurg în colbul sociabilităţii agresive.

Toate acestea până într-un dumicat de seară întârziată de vară, când am cunoscut un bătrânel care avea să-mi coloreze umbra: Emil Cioran. Peste timp, alţi „bătrânei” au poposit în poarta grădinii mele care aştepta seminţele gândului.

Din toate acele iubiri febrile şi, posibil, mult prea timpurii pentru mintea mea necoaptă, infidele aşadar, am rămas cu o zestre de gânduri la care mă întorc în clipele în care respirarea vieţii se încinge nepermis de mult. Aceste gânduri, cu care, este adevărat, mă întâlnesc rar, asemeni unor bunici care locuiesc într-un hotar depărtat, arhaic şi aparent de neumblat în „aste timpuri moderne”, sunt străjeri ai Cuvântului Bun.

Am descoperit că pe oameni îi poţi rătăci sau păstra în măsura în care meşteşugul vorbirii tale se potriveşte chipului lor ascuns. Unii dintre ei sunt în căutare de cuvinte care oblojesc răni vindecabile, unii sădesc verbe care ucid vise şi simţiri, alţii trimit solii verbale spre a aduce profit, majoritatea însă lucră de dimineaţă şi până târziu spre a hrăni sufletele flămânde ori bolnave ale pruncilor sau, atunci când zeii îşi întorc bucuria de la ei, spre a se îndormita cu alcool.

Mi se pare că ne-au intrat cuvintele de dor în vacanţă sau în exil. Purtăm, din ce în ce mai des, verbe imperative, verbe declamatorii, verbe cu sprânceana încruntată, glas poruncitor şi dorinţa de a ne impune cu orice preţ, oriunde şi oricând, şi, mai ales, de a umili interlocutorul, audienţa, umflându-ne necredinţa în iubirea faţă de celălalt, strivindu-l.  

De se întâmplă să avem binecuvântarea de a vorbi corect limba ce ne-a fost dată, pare a nu mai avea curajul să dospim omenia prin cuvânt, sufletul deschis spre celălalt sau zâmbetul bucuros de oaspeţi. Un război rece al vorbelor pare să fi cuprins inimile noastre în comunicarea cu aproapele pe care-l dorim cât mai depărtat sau mai spre folos unidirecţional.

Mi-e dor de oameni care ştiu a povesti, de suflete dispuse a încălzi inimi prin rostire, de îmbrăţişări ale auzului în glăsuiri eufonice. Simt că verdele Cuvântului a îngălbenit, iar verbele calde şi luminoase îşi poartă singure cortegiul departe de vorbirea dezlănţuită între oameni. Ne-am înstăpânit asupra Cuvântului, dar teamă îmi este că ne lipseşte priceperea sau bunătatea de a-l rodi unul către celălalt.

Ne sunt ogoarele prieteniei, iubirii şi civilităţii năpădite de tristeţi, de dureri pe care ni le sădim unii altora. În tot acest timp, viaţa îşi scurge, în mod egal, seva din noi, mâhnită de reîntoarcerea trestiei gânditoare la epoca interjecţiei furioase şi a vocabulei poruncitoare.