Te iubesc, campion al ratărilor!

Într-o zi de vară, foarte posibil să fi fost chiar prima, în Parcul Sub Arini din Sibiu, o ceată de copii se aliniase într-o coadă destul de măricică, pentru a parcurge un mic traseu sportiv. Cu ajutorul unui tânăr care explica pas cu pas ce trebuie făcut, fiecare copil trebuia să biruiască vreo patru încercări.

Cei mai mulţi dintre micuţi aveau cam între 5 şi 9 ani, iar probele care alcătuiau circuitul verde erau următoarele: copilul pornea de la start apucând din iarbă o paletă uşoară de tenis, aşeza pe aceasta o minge pe care trebuia să o ducă vreo cinci-şase paşi fără să o scape, cam ca pe-un ou întreg într-o tigaie, până la un cerc colorat în care depunea mingea. Apoi fugea câţiva metri şi ajungea la o minge de fotbal aşezată la vreo patru metri de-o poartă. Şut şi gol. Fuga apoi mai departe, la un coş de baschet, şi hop cu mingea sus. Iar după aceea, victorios, copilul gonea înapoi spre linia de start, prin iarbă, spre părinţii care aplaudau şi chiuiau de mama focului. Nu exista cronometru. La final, sportivul poposea la o masă de sub un cort, unde îşi spunea numele şi primea o diplomă.

Printre aceşti copii, la coadă, mult mai mic, se afla un prichindel pufos care abia dacă avea, bănuiesc, între trei şi patru ani. Am aşteptat să îi vină rândul. Iar când i-a venit, a făcut aşa: a pus mingea pe paletă şi a scăpat-o imediat pe jos. Tânărul îndrumător i-a aşezat iarăşi mingea, l-a ajutat arătându-i că o poate ţine şi cu mâna în timp ce fuge sau merge, dar copilaşul a scăpat-o iar şi iar. A ajuns în sfârşit la cercul din iarbă, a pus mingea jos, dar ea a sărit cât colo din cerc. Când mititelul s-a apropiat de poarta de fotbal, tânărul a luat mingea de unde stătea de obicei şi i-a dus-o foarte aproape, practic chiar în faţa porţii. Copilaşul a tras un şut cu toată puterea lui, rotindu-se pe loc, iar mingea a zburat într-o parte, exact pe lângă poartă. Fuga mai departe. În faţa coşului de baschet, copilului i s-a pus mingea în braţe, iar tânărul l-a ridicat sus, sus, până în buza coşului. Copilul a întins mânuţele şi, fericit, a dat drumul mingii. Pe lângă coş. Când în sfârşit traseul cu probe era ca încheiat, copilaşul a luat-o la goană înapoi, spre linia de finiş. În iarba care aproape că îi ajungea până la genunchi, în aplauze şi hohote, sub copacii care aşa ceva nu mai văzuseră şi-şi ţineau stânjeniţi frunzele la gură, copilul s-a împiedicat şi a căzut cu faţa în jos. S-a ridicat şi peste câteva clipe, cu genunchii verzi, şi-a primit diploma extraordinar de fericit, în râsetele asurzitoare ale adulţilor şi în tropăitul nerăbdător al copiilor mai mari.

În vremea asta, la alte corturi din parc, copiii se jucau de-a primăria, de-a spitalul, de-a oamenii mari. Eu însă numai pe micul campion al ratărilor îl ţin minte şi îl iubesc.