În acest film, agenta FBI Clarice Starling a fost nevoită să fugă din casa în care a locuit din pricina unor zgomote pe care nu şi le putea explica ce veneau dinspre un abator de miei, aflat în apropiere. Cum nu putea salva acele victime nevinovate, singura ei soluţie s-a dovedit fuga; desigur, mai târziu, cu urmări asupra comportamentului său.

A spune, în România anului 2017, că sindicatele sunt victime nevinovate ale celor care au în mâini puterea (a se citi: cuţitul) ar însemna a spune ceva parţial adevărat. Pesemne, sindicatele sunt victime în sensul că nu participă la luarea de decizii, că nu dau legi sau alte acte normative privind desfăşurarea activităţilor economice şi sociale. Tot la fel, se poate spune că sunt nevinovate în sensul că puterea le manevrează aşa cum vrea, de mulţi ani, şi cu o mai evidentă claritate, în ultimii 5-6 ani.

Pe de altă parte, lucrurile se pot prezenta într-o lumină diferită, complet nefavorabilă sindicatelor. Nu e deloc exclus ca acest aspect să fie cel dominant, astfel că oricare dintre noi să poată afirma că tăcerea sindicatelor este una extrem de vinovată.

Faptul că sindicatele tac atunci când guvernanţii se bâlbâie, când dau legi aberante, când suprataxează munca, când sunt afectate drepturile salariale, profesionale, economice etc. ale cetăţenilor arată în mod clar că sindicatele au devenit un fel de anexă a puterii politice. Zilnic vedem câţiva lideri sindicali pe la diferite televiziuni ce apără, mai mult sau mai puţin mascat, puterea politică, chiar şi când e vorba de măsuri aberante propuse de guvernanţi. Liderii sindicali - aceeaşi, de zeci de ani - sunt la fel de bogaţi ca şi patronii, au afaceri la fel de profitabile, sunt membri în diferite consilii, comitete şi comiţii, în ONG-uri sau firme din care câştigă (licit sau ilicit nu am eu puterea să mă pronunţ) la fel ca şi marii patroni ai României. În plus, nu cred că numărul liderilor naţionali este sub 20 (în conformitate cu Legea dialogului social, ar trebui ca fiecare (con)federaţie naţională să reprezinte 5 la sută din angajaţii din economia naţională), ci este mult mai mare, deci există mult mai multe federaţii naţionale. Cum e asta posibil, numai judecătoriile ce le-au înregistrat ar putea să ne spună.

Se va obiecta, desigur, că tăcerea sindicatelor nu este asurzitoare numai din cauza liderilor sindicali. Desigur că nu. Există multe hibe structurale şi legislative atât la nivel de instituţie (ce fac posibil de exemplu, ca rectorul, decanul şi liderul sindical pe instituţie să fie în managementul executiv al unui proiect uriaş de finanţare, plătit gras de la buget sau din bani europeni), cât şi la nivel naţional (ce fac posibilă existenţa multor (con)federaţii naţionale, în condiţiile în care, după cum spuneam, norma legală de reprezentativitate este de 5 la sută).

Mai mult, deşi pare greu de crezut, este posibil ca tocmai actele normative ce reglementează activitatea sindicală să împiedice o activitate normală, firească, prin care sindicatele să poată milita pentru apărarea drepturilor profesionale, economice şi sociale ale cetăţenilor (subliniez: cetăţenilor; deci, nu numai ale membrilor de sindicat). Mă tem că tocmai Legea dialogului social (Legea 62/2011) este una din acele reglementări care au fost date cu dedicaţie, adică exact pentru uciderea vieţii sindicale.

Mă întreb (şi întreb pe cei în drept să răspundă) dacă nu cumva Legea 62/2011 încalcă art. 40 din Constituţie, cu privire la dreptul de asociere, art. 41, cu privire la munca şi protecţia socială, sau art. 43, cu privire la dreptul la grevă.

Pe baza acestei legi se mimează dialogul social, se maimuţăresc negocierile sociale (numite pompos ,,bipartit”, ,,tripartit”), în condiţiile în care, vedem cu toţii, nu au loc nici un fel de negocieri înainte ca guvernanţii să adopte anumite măsuri care privesc activitatea profesională, economică şi socială.