Sacrificiu

Chiar dacă a devenit o banalitate, un mod de a spune, aşa, fără a crede cuvintelor: libertatea de care ne bucurăm îşi are rădăcinile în sângele celor seceraţi. Libertăţii lor de a se opune dictaturii datorăm inclusiv libertatea de a îi ignora azi. De a ne bate chiar joc.

Toate momentele fondatoare se bazează pe sacrificiu. Creştinismul ilustrează în absolut modul cum golirea de sine şi asumarea completă a celuilalt reprezintă începutul schimbării. Care cere însă timp, răbdare. Nu sunt efecte imediate şi definitive. Întruparea, moartea şi învierea Mântuitorului Hristos oferă şansa începutului cu final deschis. Pentru că trece prin slăbiciunile omului, răspunsul acestuia nefiind mereu convingător, pe măsura invitaţiei. Lupta creştinului cu propriile limite face din credinţă o stare de spirit dinamică, fără certitudini ultime şi încremeniri de etapă. Suntem pe drum. În pelerinaj.

Cei morţi în decembrie 1989 şi în primele zile ale lui 1990 marchează debutul unui timp nou. şi totuşi deturnat, falsificat. Au fost amânate cu forţa consecinţele sacrificiului. Postcomunismul s-a dovedit în multe privinţe cea mai reuşită camuflare a totalitarismului. Foştii tovarăşi au devenit peste noapte domni parlamentari, miniştri. Acestui transfer tacit de putere, peste graniţa momentului istoric din urmă cu un sfert de veac, îi datorăm exploziile periodice de furie, abuz şi ticăloşie. Din această cauză nu doar că suntem văzuţi rău în afară, dar nu o ducem bine nici înăuntru.

Să nu disperăm. Asemeni creştinilor primelor secole, trebuie să nu uităm numele martirilor. Este cel mai de preţ inventar. Simetric, nu avem voie să uităm cine au fost torţionarii. Sigur, faptul că destui contemporani exercită insolita meserie de revoluţionar, cu tertipurile între timp prea bine cunoscute, otrăveşte însăşi ideea de sacrificiu. Paradoxal, existenţa lor, în bună parte maculată de interesul financiar, menţine însă actuală o întrebare esenţială: Care sunt valorile pentru care ai merge până la capăt? Merită să mori, la limită, pentru alţii?

Construită la capătul unui proiect de ţară care a însemnat nenumărate sacrificii, România de azi este condusă de cei care evită tocmai sacrificiile. În schimb, între facturile din ce în ce mai mari şi salariile din ce în ce mai mici, sacrificiul este exerciţiul zilnic al unei populaţii pauperizate sistematic. Aceasta are dreptul să ştie măcar la ce duce austeritatea. Reprezintă salariile de mizerie din învăţământ sau sănătate o etapă preliminară a educaţiei şi asistenţei medicale de calitate? Sunt fiscalitatea excesivă şi explozia preţurilor la energie premisele creşterii economice? Cui serveşte, în definitiv, sacrificiul nostru?