Să ne tăiem (cu) Baltagul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Rafinamentul ochiului minţii care-i permite să vadă delicatele deosebiri între oameni, între faptele şi motivele lor, şi care constituie adevăratul gust, este imposibil fără sprijinul literaturii mari.“

Recent, o profesoară de gimnaziu a ridicat, din nou, problema manualelor şcolare pentru elevi şi a decis că ea, indiferent de programa obligatorie, refuză să predea sau să discute „Baltagul“ lui Mihail Sadoveanu cu elevii, motivând decizia prin exemplul negativ al violenţei domestice din roman, care ar perpetua nişte stereotipuri negative despre rolul femeii şi ar continua normalizarea unei atitudini nocive despre femei şi rolul lor în societate. Cristina Tunegaru, tânăra profesoară, mai spune că:

„Din literatura română clasică lipsesc modelele feminine pozitive, femeile puternice, independente, care să nu fie validate doar prin căsătorie sau maternitate“.

Mesajul ei a stârnit un uragan de reacţii, nu numai în media social, au apărut şi articole care o ridiculizează pe această profesoară.

În 1987, Allan Bloom, profesor universitar american, specializat în istoria ideilor şi clasicism, scria despre The Closing of the American Mind (Criza spiritului american)[1] pe care a dedicat-o studenţilor săi, că nu există discernământ, valori şi imaginaţie, totul este preluat, automat din cultura populară, cu valori relative sau lipsite de singura calitate care ne determină să căutăm răspunsuri alternative la întrebările care ne frământă, să căutăm să înţelegem lumea, înţelegând oamenii diferiţi din jurul nostru. Bloom crede că „părinţii nu au autoritatea morală şi legală pe care o aveau în vechea lume. Le lipseşte încrederea în sine ca educatori ai copiilor lor, considerând cu generozitate că vor fi mai buni decât părinţii lor nu doar în termeni de bunăstare, ci şi în privinţa virtuţii morale, trupeşti şi intelectuale.“ El adaugă, referindu-se la familie şi părinţii copiilor, nu neapărat la şcoală: „Educaţia morală care se presupune astăzi a fi marea responsabilitate a familiei nu poate exista dacă nu reuşeşte să prezinte imaginaţiei tinerilor o viziune a unui cosmos moral, precum şi răsplata şi pedeapsa pentru bine şi rău, discursuri sublime care însoţesc şi interpretează faptele, protagoniştii şi adversarii din drama alegerii morale, un sentiment al mizelor implicate într-o asemenea alegere şi disperarea ce rezultă când lumea e «dezvrăjită». Altminteri, educaţia devine zadarnica încercare de a le da copiilor «valori». Dincolo de faptul că părinţii nu ştiu ce cred, şi nu au, cu siguranţă, încrederea în sine de a le spune copiilor mai mult decât că vor să fie fericiţi şi să-şi realizeze potenţialul, valorile sunt nişte lucruri palide. Ce sunt ele şi cum sunt comunicate? Cursurile despre «clarificarea valorilor»predate în şcoli ar trebui să ofere modele părinţilor şi să-i facă pe părinţi să vorbească despre avort, sexism şi cursa înarmării, chestiuni a căror importanţă nu au cum să o înţeleagă.

În contextul discuţiei de la noi, mai adaug că Bloom (şi nu este singurul) constată că există o obtuzitate psihologică la studenţi, datorită faptului că îşi formează opiniile din psihologia populară, adică din cutume, obiceiuri, tradiţii, mediul înconjurător, ceea ce uniformizează oamenii, din simplul motiv că habar nu au că pot – şi au această alegere – de a fi diferiţi (p. 70). Aşadar, la nivel universitar avem o problemă cu conformismul şi îngustimea de gândire şi viziune, deci ce ar trebui să facă şcoala mult mai devreme, în gimnaziu?! Bloom nu este singurul profesor dezamăgit de starea învăţământului universitar şi starea precară a studenţilor din punctul de vedere al educaţiei morale şi intelectuale. Studenţii contemporani, marea majoritate, aşteaptă să li se spună mură în gură ce şi cum să gândească, abia îşi citesc notele de curs şi unii rareori trec pe la şcoală. Profesorii, la rândul lor, mulţi neechipaţi intelectual şi moral, nu o pot face, părinţii nici atât. Ne aflăm deci într-un cerc vicios, aparent fără ieşire.

Revenind la oile de pe meleagurile noastre, discuţia s-ar putea purta pe mai multe planuri: 1) Au părinţii, asumând cele de mai sus, prin prisma observaţiilor lui Bloom, capacitatea de a-şi educa copiii, măcar în privinţa unor opere literare sau artistice care să-i formeze? 2) Are şcoala obligaţia şi menirea de a le deschide opţiunea alegerilor libere, de a fi necenzuraţi în alegerile lor, chiar dacă sunt diferiţi sau îi educă în scopul de a-I uniformiza? 3) Poate literatura influenţa modul în care tinerii – elevi sau studenţi sau adulţi – privesc lumea şi viaţa, însuşindu-şi sau interiorizând anumite valori, norme şi standarde de convieţuire? 4) Cine ar avea discernământul necesar de a decide ce tip de literatură, operă artistică, valori sunt esenţiale pentru a forma, mai departe, discernământul şi spiritul critic al celor pe care îi educă? Părinţii, şcoala, societatea?! Întrebări grele.

Au fost foarte mulţi cei care au sărit să apere marea cultură, marile opere clasice, ca şi cum cineva şi-ar fi pus problema serios să nu se mai studieze vreodată.

În opinia mea, de om rational, fără nicio grilă ideologică în discuţie, nici feministă, nici progresistă, nici conservatoare, cred că aceste întrebări – şi altele – sunt fundamentale şi ele merită puse doar din perspectiva intereselor superioare ale educaţiei tinerilor (copii şi adulţi). Atât. Care ar fi interesele superioare ale copiilor/tinerilor? Să devină nişte adulţi funcţionali, echilibraţi, ancoraţi în realitate şi capabili să înţeleagă temele, discuţiile şi frământările timpurilor în care trăiesc, din care vin şi către care se îndreaptă. Reflectă o operă literară ca Baltagul o astfel de aspiraţie? În primul rând, în pofida valorii literare, Baltagul descrie o lume care aproape nu mai există, a satului românesc patriarhal, cu femeia lăsată în urmă la treburile gospodăreşti, care se decide să plece în căutarea bărbatului abia după dese drumuri la biserică şi consultări cu preotul. Romanul are o serie de simboluri complexe, pe mai multe planuri, ceea ce poate lansa o analiză literară sofisticată. În ce ce măsură însă explică lumea de astăzi, sau cea de ieri, copiilor şi tinerilor, prin grila şi referinţele la care ei se raportează astăzi? Cum o explică? Mai este satul românesc atât de patriarhal, în condiţiile emigrării masive, atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor în străinătate? Este bine ca adolescenţilor să li se inoculeze ideea că bărbatul e figura dominantă, alături de Biserică şi preot? În ce fel îl ajută să înţeleagă lumea contemporană, cu războaie religioase, terorism, refugiaţi din diferite religii şi etnii, sexism, feminism, multiculturalism, ateism, inteligenţă artificială, război cibernetic şi multe altele?

Acum 600 de ani, în secolul XIV, începutul secolului XV (sfârşitul anilor 1300/începutul anilor 1400), în Franţa (deşi născută în Italia) apăreau scrierile unei femei auto-didact, Christine de Pizan, care s-a apucat de una singură (şi se pare că a fost prima femeie care a scris şi şi-a câştigat existenţa din scris) să se lupte cu normele epocii, care înfăţişau femeile ca fiind uşuratice, întotdeauna dispuse să treacă uşor peste violuri şi bătăi, întotdeauna dornice să îşi înşele bărbaţii şi alte opinii sexiste, profund patriarhale şi nocive. Negăsind altă opţiune, Christine de Pizan s-a apucat să scrie despre oroarea de a crede că femeile îşi doresc să fie violate şi, mai mult decât atât, chiar nu le displace, şi despre faptul că violenţa domestică, prin agresiunile bărbaţilor asupra soţiilor lor sau asupra altor femei sunt fireşti şi justificate. Iată că astăzi, ce bizar!, avem aceleaşi discuţii[2]. Legat de acest aspect, psihologii spun că atunci când suntem expuşi, mai ales la vârste fragede, unui mediu violent, impactul asupra formării psihologice ulterioare este devastator, foarte multe tulburări de personalitate şi trăsături anti-sociale fiind posibile, laolaltă cu o desensitivizare a individului expus constant la agresiuni verbale, fizice, sexuale sau psihologice şi dezvoltarea lipsei de empatie faţă de victimele agresiunilor şi faţă de comportamentul agresiv sau violent, ca mecanism de protecţie. Ulterior, acest mecanism funcţionează la fel de bine în a transforma fosta victimă în agresor, prin acest proces de reprimare a empatiei, prin indiferenţă, mecanism care explică şi lipsa de reacţie a societăţii noastre faţă de violenţa domestică împotriva copiilor şi femeilor, precum şi violenţa barbară împotriva animalelor de companie.

Revenind la Baltagul lui Sadoveanu, au fost foarte mulţi cei care au sărit să apere marea cultură, marile opere clasice, ca şi cum cineva şi-ar fi pus problema serios să nu se mai studieze vreodată, de parcă cineva ar îndrăzni vreodată serios să îl ignore pe Shakespeare, Dostoievski, Platon, Aristotel, Tolstoi şi mulţi, mulţi alţii. De ce nu pot fi aceştia ignoraţi?! Pentru că toţi vorbesc despre natura umană, într-un mod empatic şi în aşa fel încât, chiar fără un părinte atent sau un educator, înţelegi de ce Anna Karenina se sinucide aruncându-se în faţa trenului, fără să te gândeşti să faci la fel; înţelegi de ce Raskolnikov o detestă pe bătrâna proprietărească până la crimă; înţelegi de ce regii şi prinţii lui Shakespeare aveau toţi dileme morale şi urzeau conspiraţii sau se apărau de ele, inclusiv prin invocarea zeităţilor sacre sau păgâne, fantome şi spirite ale pădurii. Dincolo de text, înţelegi miturile şi mitologiile specifice fiecărui popor, ceea ce face şi Sadoveanu în Baltagul, reconstruind mitologia Mioriţei, însă este oare singurul clasic care merită studiat din această perspectivă? Singurul răspuns nuanţat i-a aparţinut filosofului Mihai Şora pe Facebook, care a spus:

„Nu îi scoate nimeni din literatură pe Slavici ori Sadoveanu, fiţi liniştiţi. După cum nu îi scoate nici pe Dostoievski sau pe Nabokov, iar Madame Bovary stă bine-mersi, sinucisă în dormitor, vă mulţumeşte pentru grija ce i-o purtaţi. Nu despre aceşti scriitori este vorba, nici despre literatura lor. Ci despre felul în care o pagină de literatură ajunge la un copil, intră şi se instalează subtil în mintea şi în sufletul unui tânăr.  Cu un cuvânt – este vorba despre a d e c v a r e“.

E greu să vorbim despre adecvare şi să răspundem la întrebările de mai sus, esenţiale, cât timp la noi, în spaţiul public, nu se poate dialoga. Această tânără profesoară a pus o temă de discuţie pe masă şi a fost vitriolată într-un mod vicios şi absolut barbar, a fost făcută curvă, proastă şi multe altele, iar cei care s-au ridicat puţin mai sus de nivelul grobian ne-au explicat, savant, simbolurile masonice şi mitice din Baltagul, o capodoperă care nu poate fi atinsă de o biată profesoară. Unii, mai dogmatici, apărătorii vajnici ai familiei, părinţi de copii care vor deveni viitori talibani ultragiaţi şi inflexibili, purtători de norme de impus celorlaţi, au sărit să o desfiinţeze ca fiind incompetentă şi nepregătită, aşadar lipsită de legitimitate. De ce nu putem discuta?! Pentru că toţi aceşti oameni angajaţi în discuţie sunt purtători de stereotipii, decişi în mod fundamental să îşi apere „adevărul“ lor, „valorile“ lor. Unde sunt copiii şi tinerii, în toată această ecuaţie? Nicăieri.

Nu putem discuta de ce autori ca Mateiu Caragiale lipsesc din programă, autori ca Matei Călinescu sau Ion Vianu, iar „monştrii sacri“ ai literaturii române, oameni care au făcut compromisuri impardonabile cu regimul comunist, ca Sadoveanu şi alţii, sunt apăraţi cu o vehemenţă demnă de o cauză mai bună. Iată ce spune Luminiţa Marcu, profesor asociat, lector de limbă, literatură şi civilizaţie româneşti la Facultatea de Filologie, Universitatea din Salamanca, Spania: „Eu voiam să înţeleg de ce o carte ca «Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter» nu era nici măcar în programa universitară, în timp ce în aceeaşi programă erau trei romane de Nicolae Breban şi două de Petru Dumitriu. Ştiu, ne vor explica mulţi că aceşti doi scriitori sînt nişte titani, în timp ce Matei Călinescu a scris o cărţulie cu oarecare merite, dar în fine, o cărţulie. Iar mie instinctul, teoria literară, ceva estetică şi reacţia repetată an de an a studenţilor îmi confirmă că aşa-zişii titani, cu miile lor de pagini, nu fac nici cît un pasaj din această „cărţulie“. Orice pasaj, o puteţi deschide la întîmplare. Ştefan Bănulescu, de pildă, cu extraordinara lui Carte de la Metropolis, încă nu e la fel de preţuit, canonic vorbind, ca singurul Eugen Barbu digerabil, cel din Groapa. Încă vorbim şi scriem cu un fel de veneraţie despre Zaharia Stancu şi rizibilul său Desculţ, o carte de o naivitate tehnică şi psihologică demnă de un elev mediocru de clasa a VIII-a seral. Adrian Păunescu, un poet promiţător la începuturi, eşuat apoi în cele mai ieftine artificii lacrimogene, rime naive de care ar fi rîs şi curcile într-o cultură liberă şi matură, are statuie în Parcul Icoanei, inaugurată de Eugen Simion. Nu ţi se pare că reflexul ăsta de a încerca dacă nu să schimbi acest canon viciat, măcar să-i înţelegi resorturile, e unul firesc pentru un tînăr care visează un doctorat în literatura română din a doua jumătate a secolului XX?

În concluzie, avem de-a face cu un „canon viciat“, cum eliminăm viciile şi prin ce grilă? Pot părinţii copiilor şi tinerilor să facă acest lucru? Pot educatorii, apărători înverşunaţi ai canonului? Să începem măcar o discuţie serioasă, fără să otrăvim totul în jur, inclusiv mesagerul.


[1] Bloom, Alan, Criza spiritului american, Humanitas, 2006 - http://www.humanitas.ro/humanitas/criza-spiritului-american
[2] Hanna, Natalie – From Chaucer to Trump, sexist banter has been defended as entertainment for 600 years, The Conversation, 12 Octombrie 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite