A murit de curând un mare profesor universitar, medic, e drept ”retras în străinătate”, dar cu adevărat un strălucit om de ştiinţă, urolog, şi n-am văzut nicăieri mai mult decât o ştire prizărită într-un ansamblu de exclamaţii la capătul istorisirii isprăvilor unor Vedete de trei parale şi Celebrităţi de joi până marţi care, cu averi fabuloase şi nesfârşite procese la toate instanţele între iubiţi, iubite, cuscri, soacre şi urmaşi războinici care îşi asigură, din clipa obştescului sfârşit, popularizarea şi popularitatea pe toate canalele televiziunilor, săptămâni sau chiar luni în şir.

A murit, mai anii trecuţi un mare istoric al acestei ţări fericite de soartă cu lideri politici, capitalişti de stânga, socialişti, şi lideri politici capitalişti, liberali, de dreapta şi, tot aşa, a murit, zic, un foarte mare istoric, într-o vară călduroasa ca asta şi abia i s-a găsit un loc de veci într-o margine a oraşului capitală din Câmpia Bărăganului; n-a avut niciun fel de averi şi nici neamuri rapace în stare să se bată pentru moşteniri, n-a avut, din câte ştiu, nici familia bani de înmormântare, iar Academia, pe care o onora cu asupra de măsură, nu ştiu cum s-a făcut, era toată în concediu.

N-apucă o fetişcană guristă să cânte la trei petreceri şi la patru nunţi şi devine Vedetă şi, dacă soarta o face să moară cu cuţitul înfipt în inimă de către iubit, ţara întreagă intră în fibrilaţii de presă şi de televiziune încât ajungi să-ţi fie frică să deschizi şi frigiderul ca să nu o auzi cântând. Avea dreptate acel Cineva când spunea că e mult mai bine să mori anonim într-o ţară de bocitoare pe urma chiohanurilor şi nunţilor, cu salvarea la scară. Mă mir să existe atâta patimă pentru neica nimeni ajuns miliardar peste noapte pe banii şi cu banii statului şi nicio scânteie de suflet şi niciun suspin şi nicio fărâmă de părere de rău pentru sfârşitul prematur al unui mare om al acestei ţări pe care radiourile şi televiziunile comerciale ne lasă să o credem beată de pe urma nenorocirilor.

Cum mi-am început ziua de 16 august trecută în Calendarul creştin-ortodox drept Ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Deschid televizorul la 7 dimineaţa şi aflu că un tânăr de 28 de ani, din Argeş, a pierdut controlul volanului maşinii sale de super lux şi a intrat într-o bodegă la mesele căreia se aflau, parcă pregătiţi să fie făcuţi praf, câţiva oameni de bine. Fireşte că nu se mai terminau salvările şi comunicatele purtătorilor de cuvânt ai Poliţiei şi ai Spitalelor de Urgenţă şi eu, cu sufletul la gură, să văd dacă a scăpat cineva. Morţi şi răniţi. Al doilea subiect, la fel, dar mai calm, cu o singură victimă, un turist străin care a căzut în Bucegi, într-o prăpastie, şi nu l-a mai salvat nimeni. Altă ştire, a treia, mai calmă şi ea, despre un microbuz care s-a răsturnat la un cot al Dâmboviţei, la ieşirea din Bucureşti şi ”încă se mai zbat salvatorii să vadă dacă se mai află cineva viu pe fundul râului tutelar al Capitalei.”

Aproape că nu există zi de sărbătoare, fie ea şi ziua de Paşti, care să nu înceapă, la televiziunile comerciale, cu cel mai mare rating, fireşte, cu un potop de nenorociri, de la incendii la gloanţe în cap, la pumni la semafor, la gândaci în galantare dansând printre salamuri, până la copii pierduţi de părinţi pe malul mării sau călcaţi de maşină, în timp ce tot părinţii se aflau într-un lan de maci ca să-şi facă un selfie. Întrebarea este şi ar trebui să răspundă sociologii dacă suntem un popor în care s-a produs brusc o predispoziţie a comediilor tragice, a nenorocirilor, a destinelor fracturate, a abandonării părinţilor de către copii şi a copiilor de către părinţi, a carnagiilor la trecerile de cale ferată şi a bătăilor crunte între triburi rivale în toate pieţele publici cu topoare, cu şpăngi şi cu pistoale de toate calibrele.

Dacă e aşa, atunci ne merităm soarta şi nu e de mirare că nici vara asta, zi de zi şi noapte de noapte aproape, le-am început şi le-am terminat cu nesfârşite dezbateri despre pericolele care pândesc bugetul pentru salarii, rezervele pentru pensii şi lipsa vaccinurilor pentru rujeolă. Din câte îmi dau seama, toate acestea vor continua până în luna octombrie, aşa că nu vom fi lipsiţi prea curând de emoţii, de semne de întrebare îngrijorătoare, de aşteptări încordate.

Am impresia, îmi spunea acel Cineva, pe care îl tot citez, că a mai scăzut totuşi rata violurilor! Până şi în Vaslui! Tot e bine când mă gândesc că miercuri, acum, am fost anunţaţi că, în sfârşit, PIB-ul a crescut cu un procent.

Deci, putem să sperăm!