Profesoara şi trompeţica

Am văzut multe scene cu proteste şi cu greve, însă două mi-au rămas lipite pe creier şi vor rămâne acolo cel puţin până mă va ajunge din urmă Alzheimerul, dacă nu chiar şi după...

Prima: o sală de clasă de şcoală generală goală: cameramanul stă pitit în fund, în colţul cel mai îndepărtat, cu camera îndreptată spre intrare. Pe tablă scrie mare GREVĂ. Alături, în postură apostatică bine aranjată, o profesoară. Imaginea se mişcă lent spre uşă, stop o secundă, după care aceasta se deschide brusc şi înăuntru năvălesc nişte elevi cu ghiozdanele în spate, cu vuietul aferent. La al treilea pas înlemnesc şi să lasă o tăcere de mormânt. Cameramanul, bun meseriaş, focus pe ei cum se uită speriaţi la cameră, la reporteriţă şi apoi la profesoară, după care reiau ciclul. Tăcere de mormânt, în continuare. După care focus pe profesoară, care începe să explice cum e cu guvernul şi cu salariul ei. Copiii nu se mai uită la cameră sau la reporteriţă, ci numai la profesoară, cu guriţele puţin întredeschise. Reporteriţă are decenţa să nu le pună şi acestora întrebări.

A doua: Piaţa Victoriei, miting al cadrelor didactice, puhoi de lume. Cineva, o duduiţă mai charismatică, explică reporterului cum e cu guvernul şi cu salariul ei; în stânga şi în dreapta ei două dudui mai scunde şi rotofeie cu şepcuţe pe cap şi cu nişte trompeţele de carton sau de plastic se agită şi dau din mâini. Cum face duduiţa charismatică o pauză, să-şi tragă sufletul (e foarte cald afară), cum suflă şi ele cu foc în trompeţele...

Eu stau comod în fotoliul meu şi îmi închipui un elev văzându-şi profesoara în televizor, asudată, cu şepcuţă pe cap, suflând cu ochii scoşi din orbite într-o trompeţică. Şi mă apucă o tristeţeeeee...